Din 1862, urmare a deciziei lui Alexandru Ioan Cuza de unificare a administrației vechilor principate Țara Românească și Moldova, Bucureștii au devenit capitala unică a statului român. Totuși, cât timp a fost acest oraș capitală? Este orașul cu cea mai lungă perioadă în care a avut/are această calitate dintre capitalele (foste) din spațiul românesc. Având baza de date cu informații legate de statele medievale românești – Transilvania, Țara Românească și Moldova – după câteva calcule, a ieșit povestea ce urmează mai la vale…

Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitate otomană, în 1541, anterior, în vremea voievodatului (autonom și el, dar față de Coroana maghiară, voievodul fiind numit de rege). A avut acest statut până în 1699, când a devenit mare principat, subordonat Curții habsburgice vieneze (care numea guvernatorul)… Acest statut a fost contestat de o mare parte a nobilimii ardelene, aceasta ducând la desfășurarea Războiului curuților (1703-1711). Abia după înfrângerea, de către austrieci a acestei opoziții, a fost pus în aplicare noul statut, de simplă unitate administrativă a Imperiului habsburgic. Astfel, capitala principatului autonom a fost, mai tot timpul, la Alba Iulia (1541-1699), inclusiv în vremea revoltei curuților (1704-1711), adică 165 de ani. Habsburgii au preferat Sibiul, care, în contextul dat, au avut statut de reședință princiară (a guvernatorului numit de Viena) doar 5 ani (1699-1704).

Țara Românească a devenit voievodat pe la 1300, câștigându-și independența în 1330 față de Regatul maghiar. A continuat să existe, ca stat independent, sau cu statut de autonomie (preponderent față de Poarta otomană), până la 1859, când, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, s-a unit cu Moldova. În acest interval s-au succedat 4 capitale: prima a fost Câmpulungul (1300-1369), urmat de Curtea de Argeș, care a împărțit acest statut cu Târgoviștea (1396-1431), care, de asemenea, a fost, preponderent, capitală, până în 1714, partajând această funcție, alternativ, cu Bucureștii, după 1462. Domnitorii care doreau independență față de otomani au rezidat la Târgoviște, în vreme ce principii obedienți față de Poartă se stabileau la București. Luând în calcul stabilirea, definitivă, a capitalei la București în 1714 și împărțind, la jumătate intervalul în care Curtea de Argeș și Târgoviștea au fost reședințe, concomitent, rezultă următoarea situație: Câmpulung – 69 de ani, Curtea de Argeș – 45 (1369-1414), Târgoviște – 300 (1414-1714) și București – 307 (1714-1859 – capitală a Țării Românești, 1859-1862 – una dintre capitalele Principatelor Române Unite, alături de Iași, 1862-1916 și 1918-prezent – capitala României). Precizăm că, dacă adăugăm și cei 18 ani scăzuți prin împărțirea la doi a intervalului în care a funcționat, concomitent cu Curtea de Argeș, cu statut de capitală, Târgoviștea ar avea 318 ani (1396-1714), deși, nici aceștia nu au fost toți „acoperiți” de acest oraș, trebuind adăugați, o parte, la București.

Țara Moldovei apare, ca marcă de graniță, înființată de Regatul ungar, cu scopul stăvilirii atacurilor tătare înainte de 1350, pe la 1343, când Baia este menționată cu statut de capitală a acesteia. Din 1354, reședința voievodală se mută la Siret, apoi, în 1388 – la Suceava. Între timp, după 1359, voievodatul moldovean devenise independent, respingând presiunile regalității maghiare. Din 1562, Alexandru Lăpușneanu mută capitala la Iași, care-și menține acest statut fix trei secole, până la unificarea administrativă a lui Cuza, dar redevine capitală – a României – în anii primei conflagrații mondiale, după ce Bucureștii au fost ocupați de armatele Puterilor Centrale (1916-1918). În aceste condiții, avem următoarea configurație statistică: Baia – 11 ani (1343-1354), Siret – 34 (1354-1388), Suceava – 174 (1388-1562), Iași – 302 (1562-1862, dintre care, în 1859-1862, concomitent cu București, după Unirea Principatelor și 1916-1918 – drept capitala României).

În aceste condiții, deși Bucureștii sunt, de peste un secol și jumătate, Capitala țării, abia în ultimul deceniu au trecut pe primul loc și din punctul de vedere al intervalului în care au deținut cel mai mare număr de ani această funcție. Mai exact, în 2014 au depășit Târgoviștea, iar în 2016 – Iașii!

P.S. O ultimă observație, legată de diferențierea, în ceea ce privește reședințele (arhi)episcopale, de la jumătatea veacului al XVI-lea. Astfel, în Transilvania, după 1540-1550, odată cu trecerea unei mari părți a maghiarilor și sașilor la culte protestante, deși sediul episcopiei romano-catolice a rămas la Alba Iulia, scaunul a fost mult timp vacant. În același timp, noile confesiuni și-au ales alte centre: maghiarii calvini (reformați) și unitarieni au preferat Clujul, iar sașii evanghelici (luterani) – Sibiul. Imperiu germanofon, cel habsburgic va prefera tot Sibiul pentru reședința guvernatorului, după 1699/1711, care va deveni și reședința episcopului/mitropolitului român ortodox, după 1863 (sediul inițial al mitropoliei ortodoxe fusese Alba Iulia, dar episcopia se desființase după trecerea mitropolitului la Unirea cu Roma, noua confesiune greco-catolică alegând ca reședință, după 1700, întâi Făgărașul, apoi, din 1723 – Blajul). Dincoace de munți, cele două principate extracarpatice au avut o evoluție distinctă: sediul mitropoliei Țării Românești a trecut la București înaintea stabilirii reședinței domnești, încă din 1668, sub conducerea ierarhului Teodosie de Veștem, în vreme ce, în Moldova, situația a fost inversă: deși reședința principelui era la Iași din 1562, mitropolitul a plecat de la Suceava spre reședința domnească abia în 1677, în vremea arhipăstoriei lui Dosoftei.