În cei (peste) 150 de alegeri senatoriale românești s-au conturat anumite tendințe, diferite de la o regiune la alta, și de la un interval la altul. Acestea se observă foarte bine, dacă analizăm repartiția rezultatelor electorale pe baza coeficienților de distribuție spațială. Aceștia s-au calculat prin împărțirea valorilor regionale la media națională, pentru fiecare orientare politică (toate datele sunt în procente). Media națională rezultată este întotdeauna 1, iar dacă o orientare, la nivel regional, are un coeficient mai mare, aceasta înseamnă că acea orientare este mai bine reprezentată în raport cu media. Făcând aceste calcule, pe cele 4 intervale – două antebelice: 1864-1877, 1879-1918 (impuse de apartenența, sau nu, a sudului Basarabiei), unul interbelic: 1919-1937 (am omis „alegerile” din 1939, la care a candidat un singur partid) și unul postcomunist: 1990-2020. În total, au fost, până acum, 42 de asemenea scrutine: 9 în primul interval, 14 în al doilea, 10 în al treilea și 9 în ultimul.

Dacă vom centraliza datele pe fiecare regiune și pe totalul perioadei 1864-2020, rezultă câteva idei interesante. Astfel, cu ritmuri diferite, toate regiunile extracarpatice, cu excepția Capitalei (cu Ilfovul), au tendința de „glisare” spre stânga, de la conservatorism, spre liberalism și, după 1989, spre social-democrație. Dobrogea (care a votat, în intervalul antebelic, doar în 1912-1914) și Bucovina (intrată în ansamblul național în 1918 și rămasă, după 1940/1944, doar cu partea sa sudică între granițele țării) au pornit de la o preponderență liberală (interbelică), având, după 1989, pe fondul unei prezențe clare a social-democraților și prezențe, notabile, ale celorlalte orientări (liberali și/sau conservatori). În schimb, București-Ilfov a cunoscut o evoluție oscilantă: de la o ușoară preponderență conservatoare în intervalul antebelic spre predominanță liberală în anii interbelici și cu atestări apropiate, după 1989, ale ambelor orientări, dar cu un ușor avans al conservatorilor.

Chiar și Basarabia (prezentă, prin partea sa sudică, în primul interval antebelic și, în întregul său, în cel interbelic) manifestă o asemenea direcție, spre stânga, plecând de la o ușoară prezență a conservatorilor în primul interval, spre un mic avantaj liberal în anii interbelici (și „glisând”, ulterior, în afara granițelor României, spre extrema stângă, unde, din păcate, se menține, și după 1990).

În regiunile intracarpatice, intrate in corpore în ansamblul național în 1918, se manifestă tendințe diferite față de cele deja menționate. Astfel, Ardealul și Banatul s-au manifestat printr-o preponderență continuu conservatoare (dar, cu tendință, după 1989, de „glisare” spre o prezență mai importantă a liberalilor, mai vizibilă în Banat), iar Secuimea – prin precumpănirea minorităților (a maghiarilor). Crișana și Maramureșul au o situație ceva mai complexă. Pe fondul predominanței conservatoare și a unei prezențe, mai modeste, a liberalilor, apar, în perioada interbelică, și minoritățile – tot pe un plan secundar, iar în Maramureș, izolat, chiar social-democrații. Această (singulară) prezență a social-democraților în Maramureș indică un început de apropiere a acestei regiuni de specificul extracarpatic.

De altfel, și la nivel național, tendința este similară. Până în 1918 s-a manifestat un oarecare echilibru între conservatori și liberali (cu un avantaj al acestora spre finalul perioadei), în anii interbelici liberalii s-au situat pe prima poziție, ocupată, după 1989, de social-democrați. Aceeași situație se observă atât la celelalte alegeri legislative (pentru deputați), cât și la cele locale (județene și/sau comunale).