Din analiza, preliminară, a informațiilor referitoare la punctele geografice – altele decât reședințele princiare – se remarcă un mai ridicat grad de descentralizare în Moldova și, mai cu seamă în Transilvania. La lucrările Dietei ardelene au luat parte, frecvent, delegați ai orașelor săsești – mai ales ai Brașovului și Sibiului, mai rar ai Sighișoarei și Bistriței – dar și comiți ardeleni, plus banii de Lugoj și/sau de Caransebeș, în vreme ce, în Sfatul Domnesc moldav se regăsesc, adesea, atât portarul Sucevei, cât și marii vornici de Țara de Sus (Dorohoi) și de Țara de Jos (Bârlad), pârcălabii cetăților – Chilia, Cetatea Albă, Orhei, Hotin, Neamț, Roman…, plus starostele de Cernăuți… În Țara Românească, asemenea elemente de descentralizare sunt mai puțin prezente: apar, pentru scurt timp, pârcălabii Cetății Dâmboviței, mai frecvent – cei de Poenari, marele ban de Craiova și… cam atât!… Mai mult, din 1761, Bucureștii dețin și sediul marelui ban, luat Craiovei!…

E adevărat că, din secolul al XVIII-lea, pe lângă degradarea rolului adunărilor legislative – cea ardeleană devine o Dietă a unei simple provincii habsburgice, iar Sfaturile Domnești de la Iași și București sunt pline de boieri aduși de domnitorii fanarioți care tind să ia locul celor pământeni – lucru care face ca și prezența demnitarilor ce reprezentau (și) alte centre decât reședința principatului să devină mai puțin vizibilă… Intervalul de după 1711 este și veacul în care Țările Române suferă chiar pierderi teritoriale: doar temporare, în cazul Țării Românești (care s-a văzut deposedată de Oltenia în anii 1718-1739), dar mai îndelungate – în cel al Moldovei (pierderea Hotinului, în 1711, a Bucovinei în 1775 și, apoi, a Basarabiei – în 1812), fapt care poate explica, măcar în parte, diminuarea prezenței reprezentanților altor centre în adunările legislative.

Pe de altă parte, dacă războiul curuților (la care forțele lui Rakoczi Ferenc au fost susținute și de români, conduși, între alții de maramureșeanul Pintea Viteazul) a fost o ultimă tresărire a ardelenilor în fața acaparării principatului de către Habsburgi, tot după 1711, conducătorul Transilvaniei a devenit guvernatorul, numit direct de Viena, fără vreo consultare a Dietei (care avea un rol important în desemnarea, anterioară, a principelui). Totuși, dacă Moldova pierde, prin ocuparea regiunilor sale nordice și estice, o seamă de demnitari (ce reprezentau, în Sfat, Cernăuții, Suceava, Hotinul, Orheiul, pe lângă mai de demult cedatele Cetatea Albă și Chilia), mai apar câțiva (alți) demnitari, reprezentanți ai Dorohoiului și Bârladului, în Țara Românească rămân, practic, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doar demnitarii ce-și aveau activitatea în București (inclusiv marele ban, fost la Craiova!).

Și, după considerațiile de mai sus (doar cu caracter preliminar, deocamdată, deoarece, nu a fost definitivată, încă, activitatea de „localizare spațială” a tuturor demnitarilor și, normal, nu a început nici cartografierea lor), întreb(ăm): există vreo legătură între situarea a (aproape) tuturor demnitarilor din Țara Românească în București (din a doua parte a secolului al XVIII-lea) și tendințele (hiper)centralizatoare aplicate de același oraș, după transformarea sa în Capitala statului român? Ar fi fost mai puțin centralizatoare o capitală a României situată în Moldova sau în Transilvania?…