Definitivarea bazei cronologice de date și divizarea sa în cele 21 de foi de lucru în versiunea Microsoft Excel 2003 (.xls) a permis, aseară, realizarea câtorva hărți, legate de prezența la vot, cu ajutorul programului Philcarto. Mai întâi, însă, vom vorbi despre diversificarea spectrului politico-electoral românesc.

Dacă, la început, chiar de dinaintea Unirii Principatelor, dădeau să se structureze reprezentanții orientărilor conservatoare (care se recrutau dintre moșieri, proprietari de terenuri) și liberală (dintre meșteșugari, intelectuali, comercianți, trăitori în centrele urbane), după 1870, odată cu stabilizarea structurii interne a țării (odată cu menținerea, ca domnitor, a principelui Carol I, nu se mai punea problema desfacerii Unirii), au apărut și primele partide propriu-zise: PNL (1875) și PC (1881). Fiecare dintre aceste partide avea mai multe „aripi”: radicali, moderați, etc – la liberali, liberal-conservatori (junimiști), cantacuziniști și altele – la conservatori… A treia formațiune apărută a fost cea social-democrată, coagulată în PSDMR (1893), dar pentru scurt timp. A reapărut abia după 1910, ca PSDR, dar nu a jucat un rol prea important, și pentru că numărul muncitorilor nu era prea mare în România acelor vremuri, dar și fiindcă sistemul censitar nu îi era favorabil.

Cam în aceeași vreme, odată cu formațiunea social-democrată, Constantin Dobrescu-Argeș a încercat, la finalul veacului al XIX-lea, structurarea unei formațiuni țărănești, a „democraților”, care a obținut, cu intermitențe, locuri în Adunarea Deputaților. De asemenea, după 1910, apare și o grupare de extremă dreapta – PND. Să nu uităm și gruparea aparte a minorităților, într-o formațiune care a primit voturi, la Tulcea, în 1894, deși, în perioada antebelică, practica a fost mai degrabă ca partidele importante de atunci – liberal și conservator – să aloce locuri pentru reprezentanții minorităților (mai cu seamă, în sudul Basarabiei, până în 1878 și în Dobrogea, după acest moment, dar nu exclusiv, deoarece asemenea situații s-au întâlnit și în județele de pe dreapta Prutului și în cele de pe stânga Dunării). S-au adăugat, atât la nivelul alegerilor legislative, cât și la cel local, numeroși independenți, care, adesea, au și obținut mandate.

Apariția, cu intermitențe și, oricum, cu valori modeste, a altor formațiuni decât liberalii și conservatorii, se explică, în bună măsură, prin rigorile votului censitar, în colegii, care nu favoriza partidele mici și/sau candidații independenți. Situația s-a schimbat considerabil după 1918, deoarece s-a trecut la votul universal (inițial, doar pentru bărbați, femeile primind acest drept în 1929, pentru alegerile locale, iar la legislative – abia în 1939), ceea ce a făcut ca electoratul să crească, numeric, de peste 20 de ori, de la aproximativ 120 de mii de cetățeni cu drept de vot (1914-1918), pentru alegerea deputaților, la circa 3 milioane (1919-1922).

Desemnarea adunărilor basarabeană, bucovineană și ardeleană (1917-1918), care au proclamat Unirea din 1918, a adus numeroși reprezentanți ai minorităților (în Basarabia și Bucovina) și/sau ai unor formațiuni prezente și până atunci în Vechiul Regat, dar și în România întregită interbelică (social-democrați, foarte numeroși în Ardeal și Banat). Perioada interbelică a debutat cu o paletă largă de reprezentanți, atât la nivelul legislativului, cât și la nivel local (social-democrați, liberali, conservatori, inclusiv țărăniști, naționaliști, reprezentanți ai minorităților și/sau independenți), deși, ulterior, în special după 1926, această paletă s-a mai restrâns: social-democrații și extrema dreaptă au obținut mandate cu intermitență, iar majoritatea minorităților prezente la primele alegeri interbelice (germani, evrei, ucraineni, ruși, slovaci), au încheiat, frecvent, carteluri cu partidele câștigătoare (PNL, PNȚ, PP), lucru valabil și pentru celelalte minorități, de la început (turci, tătari, bulgari…). Singura minoritate care, aproape continuu, a participat la alegeri, obținând și mandate, a fost cea maghiară, care a procedat la fel și după a doua conflagrație mondială (a participat separat la alegerile din 1946 și, continuu, la cele de după 1989). Remarcăm, la mijlocul perioadei interbelice, apariția, atât la nivel local (1930), cât și la cel legislativ (1931) a unei formațiuni controlate de comuniști – Blocul Muncitorilor și Țăranilor.

Perioada comunistă reprezintă un recul în privința reprezentării spectrului politic românesc, încă din 1947-1948, regimul luând măsuri pentru eliminarea „partidelor istorice” – PNL, PNȚ, PSDR – și impunând celor „aliate” intrarea în „frontul” unic, controlat de partidul comunist. Totuși, la nivelul reprezentării politice, minoritățile au beneficiat de locuri, atât în legislativ, cât și la nivel local.

Căderea regimului comunist a însemnat revenirea la un spectru politic divers, reprezentat de o „paletă” chiar completă, de la extrema stângă la cea dreaptă, incluzând, acum, pentru prima dată, și ecologiști. Totuși, așa cum și în perioada interbelică, formațiunile extremiste nu au avut un suport prea mare (exceptând intervalele de tranziție – la începutul perioadelor interbelică, respectiv post-decembristă – și momentele de criză – cea interbelică, din 1929-1933 și criza începută în 2009), la fel s-a întâmplat și după 1989: extrema stângă a apărut în primii ani, înainte de 2000 și, intermitent după (așa cum, în perioada interbelică s-a manifestat doar în anii 1930-1931), iar extrema dreaptă a dispărut după 2004 (cum dispăruse și de la alegerile interbelice din 1926-1928), spre a reapărea la europarlamentarele din 2009 (după declanșarea crizei economice, în același an), însă – tot cu intermitențe. Nici formațiunile ecologiste nu au primit prea mult sprijin: dacă la alegerile locale au fost prezente aproape continuu, la cele legislative au avut și mandate doar în primii ani, înainte de 2000, iar la cele prezidențiale au avut candidați cu intermitențe și cu suport electoral modest.

Notăm, pe de altă parte, prezența la scrutine – în special, la cele locale (județene și/sau comunale) – a organizațiilor minorităților, mai ales a reprezentanților maghiarilor și germanilor, mai rar ai altora, atât în perioada interbelică, cât și după 1989. O situație nouă, în ceea ce-i privește pe maghiari, dacă în perioada interbelică, Partidul Maghiar nu a (prea) avut „concurență”, după anul 2000, pe fondul slăbirii încrederii electoratului maghiarofon în UDMR (marcată și prin votul pentru mulți candidați independenți și/sau ecologiști la alegerile locale), au apărut și alte formațiuni: PPMT, PCM, AMT, care, mai ales la alegerile comunale și județene, „rup” o parte din electoratul cândva fidel Uniunii. Totuși, UDMR dă semne de reviriment, manifestate la ultimele alegeri locale, la care „concurența” a obținut rezultate mai modeste.

Câteva cuvinte despre prezența la vot. Se constată, frecvent, anumite „tipare” de comportament electoral, vizibil la alegerile parlamentare, dar prezent și la cele locale. De pildă, adesea, Capitala (cu sau fără județul Ilfov interbelic), a avut o prezență la vot mai modestă, începând chiar din perioada antebelică, până azi, la fel cum s-au manifestat, din perioada interbelică și Maramureșul sau Lăpușna (în ultimul caz, o prezență la vot modestă se remarcă la Chișinău, la multe din scrutinele desfășurate în R. Moldova, după 1990). Cu acest comportament, Lăpușna l-a sfidat chiar și pe Carol al II-lea, la ultimele alegeri interbelice (1938-1939), iar Maramureșul s-a comportat la fel și la primele alegeri postbelice (1946), organizate și câștigate, prin fraudă, de comuniști. În schimb, dacă astăzi, pe fondul unei prezențe naționale modeste la urne, multe județe din sudul țării – în special din Muntenia și Oltenia – au valori peste medie, acest comportament a început să se contureze, timid, dacă nu din perioada antebelică, în mod clar, între cele două războaie mondiale.

Mai notăm că, deși noi suntem obișnuiți cu această prezență la vot modestă – de mai puțin de jumătate din electorat (o „regulă”, nedorită, de mai bine de un deceniu!), astfel de participări reduse la vot au apărut încă din perioada antebelică, e adevărat, foarte rar! Astfel, la alegerile județene din 1905, câștigate de conservatori, s-a consemnat o prezență la vot de 40,7%, iar doi ani mai târziu, la același tip de scrutin – câștigat acum de liberali – 43,2%. Valoarea minimă antebelică – și „recordul” până după 1989! – s-a consemnat tot la un scrutin județean, cel din 1914 – 36,4%. Aceste valori modeste se explică, adesea, prin faptul că, în 1905 și 1907, în multe locuri era înscrisă o singură listă (a formațiunii aflate la guvernare), iar în 1914, urmare a unei legi aprobate în 1912 de majoritatea conservatoare de atunci, acolo unde se depunea o singură listă, aceea era declarată câștigătoare, fără a se mai vota. Legea s-a aplicat și la alegerile comunale – la care prezența la urne a ajuns la 46,1% – marii… beneficiari ai acestei modificări legislative fiind… liberalii, ajunși la putere în acel an!

Tot o prezență de 46% s-a consemnat și la scrutinul senatorial din 1918, dar această mobilizare redusă a electoratului se explică prin condițiile speciale ale acestui scrutin (toată partea sudică a țării era, de aproape doi ani, sub ocupația militară a Puterilor Centrale). Diferența este că, pentru acea vreme, asemenea afluențe reduse la vot erau excepții, pe când acum, din 2007 începând, au devenit o „regulă”: din 32 de scrutine de toate tipurile, desfășurate în anii 2007-2020, doar la 9 s-a mai depășit valoarea de 50%: 6 au fost alegeri prezidențiale (turul 1 și turul 2 al scrutinelor din 2009, 2014 și 2019), referendumul din noiembrie 2009 (pentru reducerea numărului de parlamentari, desfășurat în aceeași zi cu primul tur al prezidențialelor) și alegerile locale (comunale și județene) din iunie 2012. Dintre aceste 9 consultări, o dată s-a trecut chiar de 60% – până la 64,1%! – la al doilea tur al prezidențialelor din noiembrie 2014…

P.S. În acest context, dacă tot se dorește reducerea numărului de parlamentari, se poate realiza următoarea schimbare. La alegeri, dacă într-un județ cu un anumit număr de parlamentari – să zicem, 17 deputați și 5 senatori (cât are, în prezent, județul Iași) – se prezintă doar 33% din alegători la vot la scrutinul legislativ, să fie atribuite doar 7, maxim 8 locuri de deputat+senator (6 din 17 deputați și 1, maxim 2 senatori, din 5), conform prezenței la vot și doar pentru acestea (6 deputați și 2 senatori) să se atribuie mandatele către partidele politice! Iar dacă, din acei 33% alegători prezenți la vot, mai mult de jumătate din voturile valabil exprimate (50% plus un vot) sunt la rubrica „NIMENI” sau „nici un candidat” – să nu se atribuie mandatele! Asta ar responsabiliza nu atât electoratul, cât mai ales „clasa politică”!