Primele alegeri locale în spațiul românesc s-au desfășurat în perioada Regulamentului Organic, începând cu anii 1831-1832. Acestea aveau loc doar în centrele urbane, desfășurându-se anual în Țara Românească și din 3 în 3 ani – în Moldova. Odată cu promulgarea legislației legate de consiliile județene și de alegerea reprezentanților locali (1864), s-au desfășurat atât primele alegeri pentru consilierii județeni, cât și primele alegeri locale, inclusiv în așezările rurale.

Dacă în perioada antebelică numărul de consilieri locali nu era diferențiat în funcție de tipul așezării, ținând cont doar de numărul de locuitori – după care, în 1864, numărul aleșilor locali era cuprins între 5, în cele mai mici comune rurale și 17, în așezările urbane cele mai mari: București, Iași și Galați – în perioada interbelică s-au făcut diferențieri atât între așezările urbane (privilegiate fiind municipiile și orașele reședință de județ) cât și cele rurale. Astfel, în municipii, numărul de consilieri era cuprins între 32 și 36, însuma 32 – în orașele reședință de județ, era încadrat între 18 și 24 reprezentanți – în celelalte așezări urbane (în funcție de populație) și limitat la 16 – în comunele rurale, indiferent de populația lor.

Venirea la putere, după a doua conflagrație mondială, a comuniștilor, a dus, pe lângă modificarea împărțirii administrative – prin trecerea de la județe, la modelul sovietic, de divizare a țării în regiuni și raioane (1950) – și la un alt sistem de desemnare a aleșilor locali. Astfel, deputații din sfaturi (comunale, orășenești, raionale, regionale) erau aleși în funcție de populație, dar ca un reprezentant la mai multe sute sau mii de locuitori. Astfel, în funcție de numărul de locuitori, de la un scrutin la altul, aceeași așezare avea un număr diferit de reprezentanți (de regulă, acesta era mai mare, deoarece, mai ales în mediul urban, populația era în creștere). Se menținea și regula favorizării așezărilor urbane, care, la aceeași populație cu o comună rurală, avea un număr de deputați mai mare.

Din 1960, s-a revenit la regula unui număr fix de reprezentanți pentru un anumit interval de locuitori, păstrându-se diferențierea între orașe și comune. Principiul a fost menținut și după revenirea la împărțirea administrativă în județe (1968), revenindu-se și la favorizarea mai ales a municipiilor, comparativ cu celelalte așezări urbane. Aceste reguli au fost menținute până după căderea regimului comunist, inclusiv pentru stabilirea numărului de consilieri FSN, în 1990. Astfel, consiliile municipale FSN aveau între 15 și 27 de membri, cele orășenești – între 11 și 21, iar cele comunale – între 9 și 15 membri.

Odată cu primele alegeri locale post-decembriste s-a revenit, însă, la regula aplicată în perioada antebelică, de a stabili numărul de consilieri locali doar în funcție de numărul de locuitori. Chiar dacă numărul de consilieri pentru anumite categorii demografice de așezări a mai variat în cele trei decenii de după Decembrie 1989, în prezent, spre exemplu, un municipiu, un oraș și/sau o comună cu o populație cuprinsă între 10 mii și 20 de mii de locuitori, are același număr de consilieri locali – 17.