Devenit Capitala Principatelor Române Unite, după 1859 și, apoi, a statului român independent (1877), orașul București (la care am adăugat și județul interbelic Ilfov) vor avea, continuu, ca echivalent al unei regiuni istorico-geografice, cele mai mari valori ale urbanizării. Dacă, în 1890, ponderea populației urbane se situa, încă, sub 50% (44,9%), la începutul secolului următor (1912), depășise 55,7%. Dobrogea, care stagnase, rămăsese pe a treia poziție (cu 24,1%), deoarece ca regiunea cea mai urbanizată, trecuse Bucovina – 24,3%. Urmau foarte aproape Transnistria – 22,8% și Moldova – 22,5%, în vreme ce, peste munți, nici o regiune nu atinsese 20%. Erau foarte aproape Crișana – 19,7% și Ardealul – 18,2%. Dacă în Moldova putem pune stagnarea, sau chiar ușorul recul demografic pe seama dispariției multor târguri și târgușoare, iar în Dobrogea, o vreme, multe orașe au stagnat, chiar și după integrarea regiunii în teritoriul românesc, în ținuturile de peste munți, limitarea creșterii demografice a orașelor are, printre cauze, limitările, de ordin lingvistic, ale administrației dualiste maghiare, care interzicea multor locuitori (majoritatea etnici români) intrarea în așezările urbane dacă nu cunoșteau limba maghiară.

Perioada interbelică reprezintă începutul unei creșteri rapide a ponderii populației urbane în regiunile centrale și vestice. Astfel, deja, în 1930, Maramureșul crescuse la 23%, Crișana avea 22,7%, Ardealul – 22% și Banatul – 20,4%, pentru ca, în 1941, Crișana să depășească 30%, Ardealul – 24%, Banatul – 23%. Maramureșul cunoscuse un ușor recul – la 21,2%, dar, pe ansamblu, ținuturile de la vest de Carpați trecuseră pe poziția a doua din acest punct de vedere, după cele sudice, dar înaintea Moldovei istorice.

Aici, dacă în 1930 Bucovina depășea 25,6%, iar Moldova – 24%, în 1941, ambele coborâseră la puțin peste 21%, în vreme ce Basarabia coborâse, în același an, la mai puțin de 10%. În declin se afla și Transnistria, care coborâse de la aproape 24% în perioada interbelică, la 20,4% în 1941. Explicațiile trebuie găsite atât în refugierile de populație – în Basarabia și nordul Bucovinei, în vara anului 1940 – urmate de declanșarea războiului, care a afectat, începând cu mijlocul anului 1941, toată partea de est a țării, precum și deportări de populație, făcute și de regimul sovietic, în aproximativ un an de ocupație, dar și de administrația românească, instalată în vara/toamna anului 1941.

În schimb, sudul țării a cunoscut o dinamică ascendentă, cea mai însemnată creștere fiind înregistrată în București-Ilfov (73,3% populație urbană în 1941), urmată de Dobrogea – 25,4%. Deși erau pe un trend crescător, Muntenia (fără Capitală) și Oltenia se situau, încă, sub pragul de 20%.