Am isprăvit, azi, și introducerea în calculator a datelor legate de alegerile pentru consiliile județene – cu date din 1864, 1884 și 1905 – și prelucrarea acestora, în așa fel încât să putem analiza, la nivel județean, câteva scrutine – locale și/sau județene. Dacă pentru intervalele următoare – perioada interbelică, cea comunistă și cea post-decembristă – datele sunt, practic complete, pentru perioada antebelică avem o imagine secvențială, cu doar câteva consultări electorale: trei județene – 1864, 1884 și 1905 – și două locale – 1905 și 1911. Ținând cont de aceste aspecte, precum și de faptul că, în această ultimă parte a anului, vom avea două confruntări electorale – alegerile locale, peste câteva zile și cele legislative – la începutul iernii, dacă tot e să respectăm această „regulă”, ar trebui să dăm întâietate alegerilor locale.

Fără a uita de continuarea serialului, abia început, legat de alegerile pentru Senat, ne vom referi puțin la aceste scrutine, desfășurate cu mai bine de un secol în urmă… În primul rând, vom spune câteva vorbe despre prezența la vot: dacă, la primul scrutin județean, din 1864, prezența la vot a fost masivă – peste 80% – deja, după două decenii, aceasta coborâse sub 70% (urmare și a reformelor electorale, intrate în vigoare chiar în 1884, electoratul chemat la vot era mai numeros), pentru ca, la începutul secolului trecut, la alegerile locale, să se mai prezinte doar 60% și chiar mai puțin (58,9%, la alegerile locale din 1911), culminând cu doar 40,7% prezență la vot la scrutinul județean din 1905! De notat faptul că, dacă, în vremea lui Cuza, aveau drept de vot câteva mii de cetățeni (similar cu numărul de la alegerile parlamentare), numărul lor crescuse, în 1884, la câteva zeci de mii (peste 33 de mii), trecând de 100 de mii, la scrutinul județean din 1905.

Din analiza făcută, comparând datele de la locale cu cele de la legislative, reiese că, la consultările locale și județene, votau aceiași alegători ca la alegerile pentru Adunarea Deputaților, aceștia fiind mai numeroși decât cei care aveau drept de vot pentru Senat. Mai adăugăm că electoratul urban era mai bine reprezentat: astfel, la alegerile din 1905, din cei peste 100 de mii de alegători direcți, aproape 44 de mii locuiau și votau în reședințele de județ, iar, cu tot cu celelalte 22 de orașe nereședință de județ pentru care există date la localele din 1911 (dar care nu erau toate localitățile urbane ale vremii!), orașele depășeau 55 de mii de alegători, adică mai mult de jumătate din votanții României antebelice. Această realitate pare să fie explicată de existența, în mediul urban, atât a unui număr mai mare de cetățeni cu venituri mai mari (capabili de a plăti censul necesar spre a putea vota), cât și a unei concentrări mai mari de locuitori cu studii, pentru care știința de carte înlocuia censul. Reținem că, la acea vreme, ponderea populației urbane era puțin peste 20%, ceea ce înseamnă că ponderea alegătorilor urbani din totalul electoratului era de peste două ori mai mare decât ar trebui să fie! Abia aplicarea votului universal, din 1919, a corijat, în mare parte, acest dezechilibru ce avantaja mediul urban…

Revenim la valoarea modestă a prezenței la vot la alegerile pentru consiliile județene din 1905. Aceasta este comparabilă cu datele contemporane, de după 2004, de la scrutinele românești din zilele noastre! Apare întrebarea, firește, ce va fi determinat această slabă participare la scrutin a electoratului, altfel, interesat, în general de consultările electorale din epocă? Încercăm, cu rezerve, o ipoteză: prezența doar a unei liste (de regulă, „guvernamentală”), sau a unui număr de candidați egal cu numărul de consilieri județeni de ales, a determinat numeroși alegători să nu se mai deplaseze la vot. Se poate adăuga și faptul că acest scrutin s-a „întins” pe cam jumătate de an, începând din februarie 1905, fie câte un județ, fie mai multe, fiind chemate să reînnoiască legislativele județene… Bănuim că, o asemenea „practică”, a „inspirat” și guvernul liberal interbelic condus de Guță Tătărăscu să „înșire” alegerile locale, începute în 1936, pe mai bine de un an, până în toamna celui următor…

La alegerile județene din 1905 au existat județe cu prezență la vot sub 40 și chiar sub 30%: Olt, Putna, Romanați, Mehedinți, Covurlui și altele. Pe regiuni, cea mai „activă” electoral a fost Moldova – 46,5% prezență la urne, pentru toate celelalte arii geografice similare consemnându-se valori sub 40%: Muntenia, cu București-Ilfov – 39%, Oltenia – 37,6%, Dobrogea – 37,2%.

Dacă este să ne referim la câștigătorii confruntărilor electorale, aceștia și-au adjudecat, fiecare – liberali și conservatori – scrutinele desfășurate în vremea când se aflau la guvernare. Dacă, pentru scrutinul din 1864, este mai greu de stabilit un învingător – deși conservatorii au obținut o ușoară majoritate – următoarele alegeri au dat câștigători clari: scrutinul din 1884 a fost adjudecat de liberali, care au acumulat trei sferturi din voturile valabil exprimate (câștigând, în proporții diferite, în toată țara), iar cele din 1905 și 1911 – de conservatori. Dacă, în 1905, diferența în favoarea acestora e clară (peste 70% din sufragii la scrutinul județean și peste 63% – la alegerile locale), în 1911, ca și la parlamentare, apariția disidenței conservator-democrate a „rupt” și din voturile conservatoare de la locale: doar 57,9% voturi pentru Partidul Conservator. De fapt, configurația politică de la alegerile locale antebelice (cu tot cu cele județene), confirmă o „regulă”, verificată și în perioadele democratice ulterioare, pentru care avem date de la toate consultările de acest tip (în cea interbelică și în cea post-decembristă): formațiunea aflată la guvernare își adjudecă, la locale, cele mai multe voturi (și mandate). În acest fel, extrapolând, probabil, și la celelalte alegeri locale antebelice (pentru care nu dispunem de date detaliate), s-a respectat același trend.

La nivel regional, Moldova a fost, la toate aceste consultări, mai „liberală” decât restul țării, „răsturnând” o prejudecată că ar fi „conservatoare” (în 1864, la fel s-a întâmplat și cu sudul Basarabiei). În rest, doar Muntenia a avut o evoluție asemănătoare, în timp ce Oltenia, chiar Capitala și Dobrogea au înregistrat ponderi peste media națională ale voturilor pentru conservatori.

Ca o (scurtă) concluzie (preliminară): electoratul liberal era mai activ la urne decât cel conservator… 🙂

În altă (dez)ordine de idei, ponderea participării la vot la scrutinul județean din 1905 reprezintă valoarea minimă a afluenței la urne a alegătorilor la scrutinele locale din ultimii peste 150 de ani!

Și, fără legătură cu aceste alegeri (sau cu legătură?)? Se pare că nenea Iancu s-a inspirat, când a scris O scrisoare pierdută, din realitățile electorale locale nemțene: în Monitorul Oficial este menționat faptul că, în cursul activității sale profesionale, I. L. Caragiale a fost numit, în anii 1881-1882, revizor școlar (un fel de inspector) în județele Neamț și Suceava (Fălticeni/Baia)…