Putem schița, de azi, câteva trăsături legate de alegerile pentru Senat. Vom începe cu prezența la vot. Primele asemenea confruntări electorale au suscitat interesul electoratului, ca dovadă, participarea la urne a depășit, continuu, 80 și chiar 85% – prin comparație cu prezența la vot la scrutinele pentru Adunarea Deputaților, unde doar înainte de Unirea Principatelor (în anii 1857 și 1858-1859) s-a trecut de 80% (în rest,ponderile fiind sub această valoare și, uneori – chiar sub 70%). Asemenea valori sunt comparabile cu cele consemnate la plebiscitele din 1864 și 1866.

Astfel de afluențe masive la urne s-au consemnat aproape două decenii, până în 1879, când, pentru prima dată, participarea la vot a coborât sub 80% (așa cum s-a întâmplat și cu cea de la alegerea deputaților, situată cu circa 10 procente mai jos!), iar, din 1884 – chiar sub 70%. Putem presupune că, numărul de alegători fiind mai mic la scrutinele senatoriale (urmare a unei limite de cens și a unei vârste mai înaintate a alegătorilor – limita inferioară de vârstă era de 40 de ani), electoratul participa în proporție mai mare la votul pentru Senat. Această bănuială pare a fi confirmată, indirect, de faptul că, în urma reformei electoral-constituționale din 1883, prin creșterea numărului de alegători – atât pentru Cameră, cât și pentru Senat – una din consecințe a fost scăderea afluenței la urne a electoratului.

A urmat, pentru o perioadă îndelungată, o oscilație, ușoară – atât la Adunarea Deputaților, cât și la Senat – a prezenței la urne în jurul a 64-72%, până în preajma Primului Război Mondial (1914). Doar la ultimul scrutin desfășurat pe bază de cens (1918), ponderea a coborât, chiar mai drastic decât la scrutinul similar pentru Cameră (51,04%), până la 46,02% – valorile acestea fiind, măcar în parte, o formă de protest a alegătorilor români, atât față de „pacea” de la Buftea, care impunea condiții grele României, cât și față de continuarea ocupației străine în sudul țării, de către Puterile Centrale. De fapt, la acest scrutin senatorial (aproape boicotat, tot în semn de protest, de către liberali), sudul țării (aflat sub ocupație) a consemnat ponderi de 41-47%, singură Moldova, rămasă neocupată, având 50,8%…

La primele alegeri interbelice – desfășurate în condiții complet noi (pe baza votului universal, doar pentru bărbați și într-o țară de peste două ori mai mare, și ca suprafață, și ca populație) – s-a revenit la valorile antebelice, chiar cu o tendință de creștere, spre 71-72% (în anii 1926-1928), fapt de apreciat, în condițiile în care electoratul crescuse de la puțin peste 30 de mii de alegători, la circa 1,5 milioane. Criza economică și deziluziile trăite de numeroși alegători în legătură cu clasa politică românească de atunci, au dus la declinul afluenței la urne, după 1930, până la valori de 54-55% în anii 1933 și 1937… „Redresarea” participării la urne la ultimul scrutin interbelic (1939) – la 84,5% nu este relevantă, în contextul în care dictatura regală carlistă instituise, la începutul anului precedent, sistemul „partidului unic”, iar la vot au avut dreptul doar câteva zeci de mii de alegători, membrii ai diferitelor asociații, uniuni, etc…

Declinul afluenței la urne, la alegerile senatoriale, a fost cel mai accentuat, în ultimul deceniu democratic al României (după 1930): astfel, dacă la scrutinul pentru Adunarea Deputaților prezența la vot a ajuns, în 1937, la 66%, iar la ultimele alegeri locale (din 1936-1937), ponderea s-a situat la 66,7%, valorile de la Senat se situează cu mai bine de 10 procente mai jos… Să notăm și faptul că recordul de afluență la urne, în perioada alegerilor democratice interbelice (1919-1937) s-a consemnat la alegerile locale din 1930 – peste 80%.

Sfârșitul vieții politice parlamentare – decis la începutul dictaturii legionaro-antonesciene (septembrie 1940) – și, mai ales, desființarea Senatului (de către regimul pro-comunist, în 1946) fac ca ultima etapă a existenței Senatului să (re)înceapă din 1990. Atunci, la primele alegeri libere din ultima jumătate de secol, participarea la urne a fost masivă, ponderea depășind 86%, rămânând, apoi ridicată – la 75-76% – înainte de anul 2000. Dezamăgirile legate tot de clasa politică românească au dus, ulterior, după anul 2000, la declinul prezenței la vot – ajuns, în 2004, la 57,2% – la valori sub 50%, consemnate continuu, din 2008, acestea stabilizându-se în jurul valorilor de 38-41%. Notăm că asemenea afluențe reduse la urne se înregistrează în cadrul unui electorat mult mărit numeric, atât de eliminarea limitei de vârstă pentru a vota la 40 ani (cum era și în perioada interbelică), cât și de acordarea dreptului de vot și pentru femei. Astfel, totalul alegătorilor înscriși pe liste a oscilat, din 1990 încoace, între 16 și peste 18 milioane cetățeni cu drept de vot.

Dacă declinul afluenței electorale din perioada interbelică a afectat mai ales Senatul și doar după 1932 (valorile situându-se, totuși, peste 50%), după anul 2000 – și, mai ales, după aderarea României la NATO (2004) și UE (2007), declinul participării electorale a alegătorilor a afectat, e adevărat, în măsură diferită, toate tipurile de scrutin. Totuși, oarecum surprinzător, până în 2004, participarea la urne, la alegerile pentru Senat, s-a situat, constant, peste ponderea similară de la alegerile locale (care nu a ajuns niciodată, după 1990, la 70%) și, adesea, ușor chiar peste cea de la prezidențiale. După 2004, în schimb, alegerile legislative (atât cele senatoriale, cât și cele pentru Cameră) au consemnat ponderi ale participării la urne mai mici decât cele de la prezidențiale (stabilizate la și chiar peste 50%, din 2009 încoace) sau de la locale (cu valori care oscilează, după 2008, în jurul a 48-56%). Singurele scrutine cu valori chiar mai mici decât cele de la Senat sunt alegerile europarlamentare – care s-au situat, în anii 2007-2014, în jurul a 27-32% – dar, chiar și în cazul lor, ultima consultare (2019) a adus la urne aproape jumătate din electorat (49,3%). Este posibil ca și „decuplarea”, după 2004, a prezidențialelor de legislative să fi avut o contribuție în sensul scăderii interesului alegătorilor pentru votul la alegerile parlamentare și, deci, implicit, și pentru Senat…

Concluzionând, se disting trei perioade: prima, ținând cont și de numărul mic de alegători, consemnează afluențe ridicate la urne (înainte de 1918). În condițiile votului universal, din 1919, tendința se menține, în primul deceniu interbelic, dar, atât ca urmare a crizei economice (1929-1933), cât și a nemulțumirii electoratului față de clasa politică românească, participarea la vot intră în declin, din 1931… În fine, reluarea vieții politice a Senatului a adus o evoluție asemănătoare cu cea interbelică și după 1989: un început cu participare ridicată la vot și un declin, chiar mai accentuat, după 2004, se pare, din aceleași cauze (criza economică din anii 2008-2012, respectiv nemulțumirea față de clasa politică).