Activitatea de documentare legată de demnitarii din spațiul românesc a scos la lumină și câteva aspecte în plan onomastic… Astfel, cu mai bine de un secol în urmă, în perioada 1892-1905, unul dintre senatorii aleși în Oltenia (în județele Vâlcea sau Dolj) se numea Toma Marocneanu, unde numele de familie arată originea strămoșilor acestuia din vechea așezare Ocnele Mari, sau, ca să respectăm topica din antroponim, Marile Ocne… Pe de altă parte, deputatul de Muscel, ales în 1914, cu numele L. Vălimăreanu evidențiază faptul că strămoșii săi erau originari din satul Valea Mare. Această formă explică și alte nume românești formate de la toponime ce au în componență determinativul Mare: Băimăreanu, Sătmăreanu…

Printre cel peste 1200 de delegați aleși în noiembrie 1918 pentru Marea Adunare de la Alba Iulia care a decis, la 1 Decembrie, Unirea cu Țara, se regăsesc și purtători ai unor nume interesante, precum Petru Chereșlădan (ales din partea comitatului Bichiș) sau Ioan Chidioșan (unul dintre numeroșii reprezentanți ai Bihorului). Numele Chereșlădan arată proveniența strămoșilor purtătorului din localitatea Körösladány din același comitat, „trădând”, pe lângă existența (de odinioară) a unei comunități românești acolo și faptul că maghiarizarea românofonilor s-a petrecut și prin adoptarea, de către românii încă incomplet asimilați a acestei forme antroponimice „hibride” maghiaro-române…

Al doilea antroponim arată proveniența înaintașilor celui ce-l purta din orașul Újkígyós din același comitat Bichiș, localitate situată puțin la vest de Bihor. Din nou, dacă datele statistice de azi arată că nu mai sunt români în oraș, antroponimul, cu sufixul românesc -an, arată faptul că, în trecut, a existat o asemenea comunitate, din care s-au generat fluxuri de migranți spre comitatul vecin, Bihor.

Și, fiindcă veni vorba de partea vestică a țării, și, mai ales de reprezentanți ai unor comitate ce au aparținut doar trecător României (până în 1920), așa cum este și Bichișul, una dintre plășile vestice (retro)cedate Ungariei acum un secol din vechiul comitat Sătmar/Satul Mare se numea, în românește, Cinghir (forma maghiară este Csenger), orașul și districtul actual situându-se imediat la vest de actuala frontieră româno-maghiară…

Antroponimele de mai sus – Chereșlădan, Chidioșan – arată aceeași (trecută) atestare a elementului românesc dincolo de limitele sale de azi, așa cum, spre est, dinspre Transnistria, au venit purtători ai unor nume ca Vozianu (din Vozia/Oceacov), Podoleanu (din Podolia), iar dinspre nord purtători ai unor patronime ca Hotineanu/Hotinceanu (din Hotin), ori Putileanu (din Putila, de pe Valea Ceremușului), situate în nordul Basarabiei sau al Bucovinei, unde, azi, elementul românesc este (aproape) dispărut. Forma Hotinceanu este asemănătoare cu varianta Dorohonceanu – o altă formă a antroponimului Dorohoianu – asemănările între variante – Hotinceanu și Dorohonceanu – nefiind întâmplătoare dacă precizăm că județele (interbelice) Hotin și Dorohoi erau vecine, fiind despărțite doar de râul Prut…