Fiind aproape de finalul inventarierii demnitarilor care au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic – pentru un interval ce depășește două, chiar trei milenii -, se pot desprinde câteva idei, legate de diversitatea etnică – și chiar confesională – ce a caracterizat în mare măsură aceste adunări.

Astfel, în Sfatul Regal al lui Burebista, a fost membru, chiar important, grecul Acornion, conducătorul orașului Dionysopolis (azi, Balcic). În Senatul roman al secolelor IV-VI, pe fondul preponderenței originarilor din Roma, diversitatea etnică a fost o realitate evidentă, dovadă fiind și cei câțiva traco-romani intrați în acest legislativ.

La fel au stat lucrurile și în cazul țaratului bulgar, al celui româno-bulgar și al împărăției bizantine. În primul caz, unul dintre țari – Sabin – pare a avea nume stră-românesc, tot de un strămoș de-al nostru părând a vorbi și numele Ursus al unui episcop balcanic participant la Conciliul Ecumenic de la Niceea, din anul 787. Apoi, țaratul româno-bulgar a fost creat de Asănesti, care l-au și condus, ca dinastie românească balcanică, timp de un secol. În fine, în cazul statului bizantin, la Curtea imperială din Constantinopol, printre demnitari s-au numărat și mulți membri ai familiilor balcanice – de origine traco-romană (Cantacuzino, poate și Comnen), sau chiar românească (Asan).

Trecând la nord de Dunăre, dacă prezența reprezentanților mai multor etnii (și confesiuni, după 1500) în Dieta Transilvaniei este o realitate (intrând în această adunare, mai rar, și români ortodocși), poate surprinde diversitatea etnică a Sfatului Domnesc medieval din Moldova și Țara Românească. Astfel, pe lângă numeroși greci – veniți cu mult înainte de domniile fanariote – au fost membri ai acestor adunări și mulți sârbi, albanezi și chiar italieni.

După Unirea Principatelor, din Legislativul românesc au făcut parte, chiar de dinaintea primei conflagrații mondiale, și câte un german, ca Ludovic Steege, mai mulți bulgari basarabeni și chiar romano-catolici, ca Monseniorul Vladimir Ghika.

Din perioada interbelică datează tradiția alocării de locuri, atât pentru diferitele grupuri etnice – alese în Adunarea Deputaților (unguri, germani, ucraineni, evrei, slovaci, bulgari, turci, etc.) – cât și pentru cele confesionale – care au avut, prin Constituție și legislația electorală, până în 1939, câte un reprezentant de drept, în camera superioară a Parlamentului – Senatul (pentru cultele ortodox, greco-catolic, romano-catolic, evanghelic-luteran, reformat, unitarian, mozaic și musulman). Tradiția s-a păstrat, chiar dacă, în perioada comunistă, în Marea Adunare Națională, cei „aleși” trebuiau să se încadreze în doctrina Partidului, fiind desemnați atât reprezentanți ai diferitelor naționalități (mai frecvent, maghiari și germani, dar și sârbi, ucraineni, evrei, etc), cât și ai unor confesiuni – creștină (doar reprezentanți ai cultului ortodox), mozaică și/sau musulmană. Chiar dacă, după 1990, nu s-au mai alocat locuri diferitelor confesiuni, legislația electorală și Constituția post-decembristă asigură fiecărei minorități reprezentarea parlamentară, în Camera Deputaților.

În concluzie, în acest spațiu, adunările legislative au inclus, de secole, atât reprezentanți ai diferitelor etnii (de peste două milenii) și confesiuni (începând cu epoca medievală), evidențiind o tradiție îndelungată a spiritului de conviețuire interetnică și interconfesională.