La 4 iunie 1920, delegații puterilor aliate, pe de-o parte și cei ai Ungariei, pe de alta, au semnat, în Palatul Grand Trianon, un tratat, cunoscut, de atunci, sub numele de Tratatul de la Trianon. Deși Ungaria se consideră o „victimă” a acestui act și a și avut, mai ales în perioada interbelică (dar nu numai!) o politică revizionistă, revanșardă față de vecinii săi – cu rezultate, în anii 1938-1941 (care au „readus” la Ungaria părți din teritoriile pierdute în 1918-1920), anulate în 1944-1945, realitățile istorice dovedesc altceva. Dacă până și Stalin a acceptat, la finele celei de-a doua conflagrații mondiale și Tratatul de la Paris din 1947 a (re)consfințit frontierele interbelice ale statului maghiar, înseamnă că limitele trasate de comisia ce a delimitat granițele Ungariei cu vecinii săi, în 1919-1920 sunt juste și comisia în cauză a făcut o treabă serioasă. Și să nu mi se vorbească de „încălcarea drepturilor minorităților”, fiindcă voi veni cu întrebarea: dacă România (cel puțin, deși la fel se poate spune și pentru fostele state cehoslovac și iugoslav) a asigurat, din 1919, dreptul la reprezentare politică atât în perioada interbelică, cât și în cea comunistă și în cea postdecembristă, pentru minoritățile naționale (în primul rând, pentru cea maghiară), câți deputați de etnie română au reprezentat, din 1920, minoritatea română din Ungaria în Parlamentul de la Budapesta???