Vom începe un nou serial, dedicat distribuției crono-spațiale a populației României, între granițele ei de astăzi, în ultimii (mai bine de ) 100 de ani. Mai exact, începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la începutul actualului mileniu (ultima asemenea înregistrare fiind din 2011).

Ar trebui să precizăm de ce nu ne referim, deocamdată, la întregul spațiu românesc. Pe de-o parte, este vorba de dificultățile de agregare a datelor la un nivel administrativ similar cu cel al județelor actuale: aceasta este o operațiune cronofagă, dar ea se va realiza, chiar dacă va dur(e)a… În al doilea rând, pentru o parte a acestui spațiu, nu există o periodicitate (cât de cât) a momentelor censitare. ne referim, cu precădere, la teritoriile ce au făcut parte din imperiile de la Răsărit, fie Imperiul țarist (care a realizat o singură asemenea înregistrare în 1897, care este și prima, și ultima de acest fel), fie Uniunea Sovietică (în cazul căreia, pe lângă înregistrările, incomplete, din 1920, și cele – foarte generale – din 1926 și 1939 – referitoare doar la teritoriul transnistrean, următorul recensământ de populație a avut loc, în perioada postbelică, abia în 1959…). Chiar și după 1991, după dispariția URSS, „obiceiul”… absenței îndelungate a unui recensământ a fost preluat și de statele succesoare: în R. Moldova au trebuit să treacă 15 ani (1989-2004) de la ultima înregistrare (sovietică), până la primul recensământ realizat de autoritățile de la Chișinău, și, dacă acesta, din 2004, s-a realizat, oarecum, la nivelul întregului teritoriu recunoscut al țării (deci și în teritoriile controlate de Tiraspol), următorul, din 2014, nu s-a mai desfășurat la fel (separatiștii realizând o altă înregistrare, foarte generală, dar în 2015…). Mai mult, dacă, inițial, Ucraina – care încorporează atât teritorii ce au aparținut României până în 1940/1944, cât și Transnistria, în sens larg, administrată de statul român în perioada 1941-1944 – a avut inițiativa primul recensământ post-sovietic chiar la debutul noului mileniu (în 2001), acesta a fost și singurul desfășurat după apariția statului ucrainean (deocamdată)…

În aceste condiții, am optat, pentru început, pentru prezentarea evoluției crono-spațiale doar la nivelul actualului teritoriu al României și numai la nivelul decupajului administrativ județean actual (de regulă era utilizat cel al județelor interbelice, care permite și agregarea datelor pentru regiunile aflate, azi, în afara hotarelor țării). În acest sens, am beneficiat, în bună măsură, de faptul că, nu doar pentru teritoriile ce au aparținut fostei Monarhii austro-ungare (Transilvania, în sens larg, sudul Bucovinei), ci chiar și pentru cele aflate în cuprinsul Vechiului Regat, există o oarecare periodicitate a înregistrărilor censitare și de accesul, mulțumitor, la informația statistică, agregată, convențional, la acest nivel. Astfel, Austro-Ungaria a realizat două asemenea înregistrări, în 1900 și 1910, urmate, pentru nordul Transilvaniei, de recensământul (maghiar) din 1941, exact în același an cu cel din România (cât a mai rămas din ea după fatidicul an 1940!), în vreme ce, în România, se pot utiliza datele pentru anii 1899, 1912, 1920 (cu detalii pentru Transilvania și Bucovina și interpolări pentru Vechiul Regat), 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 și 2011.

Mai sunt de făcut câteva precizări, legate de completitudinea și gradul de detaliere a datelor. Astfel, înregistrările antebelice din Vechiul Regat nu au (prea) ținut cont de structura etnică a populației (poate, și pentru că România antebelică avea o foarte mare omogenitate etnică, cu cel puțin 90% români); în aceste condiții, calculele legate de totalul/ponderilor diferitelor etnii s-au realizat prin raportare la situația – detaliată – prezentată de recensământul din 1930 (inclusiv pentru anul 1920). De asemenea, dacă Transilvania a beneficiat de existența și accesibilitatea unor date extrem de detaliate – până la nivel de localitate – începând chiar de pe la 1850! – Vechiul Regat și sudul Bucovinei nu au acest avantaj, în cazul recensământului din 1941, astfel încât s-au făcut interpolări, între situația din 1930 și cea din 1956 (care au date, publice, până la nivel comunal). Cam aceeași a fost situația și în cazul recensământului din 1948, care dă informații detaliate doar în cazul așezărilor urbane de atunci (și doar pentru limitele lor din acea vreme), astfel încât s-a recurs, din nou, la interpolări.

De fapt, această înregistrare censitară mai are o problemă: spre deosebire de toate celelalte recensăminte din perioada 1930-2011 – care au consemnat structura etnică a populației – acesta se referă numai la structura lingvistică. Am considerat, însă, comparând între ele datele pentru structurile etnică, respectiv lingvistică ale populației, consemnate în 1930 (și care dau doar diferențe mici între etnie și limba vorbită), că putem utiliza acest recensământ, tot în seria celor care se referă la structura etnică (sau, mai complet spus, la structura etno-lingvistică). De fapt, aceeași problemă o au și recensămintele (maghiare) referitoare la Transilvania, de dinainte de 1918: în acest caz a fost nevoie să scădem de la vorbitorii de maghiară pe evrei, incluși la maghiarofoni, prin apelarea la structura confesională, unde evreii apar, obișnuit, în majoritate covârșitoare, ca adepți ai cultului mozaic. Acest fapt este confirmat, tot de recensământul din 1930, în cazul căruia datele referitoare la etnicii evrei sunt extrem de apropiate de cele legate de confesiunea mozaică.

Precizăm, la finele acestei părți introductive, că, la operațiunea de re-creare sau/și de întregire a seriilor statistice referitoare la structura etnică a populației României actuale, la nivel județean, ne-am folosit, din plin, de experiența acumulată în domeniu, la nivelul unităților administrative și/sau al localităților Țării Oltului, cu prilejul elaborării lucrărilor de licență (1996), disertație (1997) și, mai ales, de doctorat (2005).