Marți, 28 aprilie

Astăzi am pornit la orele 7.00… Sau, mă rog, cu câteva minute întârziere, deoarece unii colegi, plecați aseară în Timișoara, s-au trezit mai greu… A durat ceva și până am traversat orașul, dar, în fine, suntem pe drumul care duce spre punctul de frontieră Cenad…

Oprim la Sânnicolaul Mare, pentru ultimele cumpărături… Apoi, așteptare la vamă: controlul, comun, româno-maghiar, se face pe partea ungurească… Trece mai mult de jumătate de oră, cu ceva emoții, dar, în fine – am intrat în Ungaria!!!

Traversăm Mureșul, aproape de confluența sa cu Tisa, apoi un orășel – Mako, în românește, Macău – și, după aceea, intrăm în autostrada care vine, pe la Nădlac, dinspre România… După ce trecem și Tisa, aproape de Szeged, oraș mare, centru universitar, pe care-l ocolim, intrăm în autostrada Belgrad-Budapesta…

Suntem în partea maghiară a Câmpiei Panonice, care se întinde peste cea mai mare parte a Ungariei, iar părți din ea se află, pe lângă vestul României (unde se numește Câmpia Tisei, Câmpia de Vest sau Câmpia Banato-Crișană), în nordul Serbiei, Croației și Sloveniei, estul Austriei, sudul Slovaciei și chiar și în vestul Transcarpatiei ucrainene.

Între Tisa, la est și Dunăre, la vest, această parte de câmpie poartă un nume creat de strămoșii noștri, încă de la sfârșitul antichității (secolul al IV-lea): Bacea, adică ținutul bacilor. De la acest nume derivă atât cel al părții nordice – Bacs (maghiar), cât și al celei sudice – Backa (sârb). Cel mai important oraș din partea maghiară – Kecskemet – adăpostea numeroși păstori în trecut, atât de mulți încât, în veacul al XVIII-lea, autoritățile orașului au impus locuitorilor să nu mai vândă case ciobanilor valahi (români), fiindcă aceștia deveniseră prea mulți în oraș… Nu se știe cât de mulți vor fi fost, dar ei mai aveau, în perioada interbelică, o societate culturală românească în acest oraș…

Ne apropiem de Budapesta… După intrarea în oraș, vedem, la un moment dat, pe stânga, un stadion mare, apoi intrăm pe un bulevard lung de câțiva kilometri, străjuit de clădiri înalte: Ulloi utca… În străbatem, spre centru și aproape de o sinagogă, vis-a-vis de care se află o piață – Deak Ferenc ter – autocarul oprește… Doar cât se ne luăm bagajele, apoi pleacă, am înțeles, spre locul de parcare, la câțiva kilometri distanță, lângă Piața Eroilor…

Noi intrăm pe o străduță, Dob utca și, după câteva sute de metri, ajungem la hostelul unde vom sta două nopți: The Hive (Stupul)… Durează un pic formalitățile de cazare, apoi distribuția pe camere… Unii stau câte 6, alții – câte 4… Suntem anunțați că, după două ore, vom ieși în oraș…

Și nu ieșim, deocamdată, la „program de voie”… Străbatem partea centrală a Pestei – jumătatea situată la est de Dunăre, până la Lanc hid (Podul cu lanțuri), pe care îl traversăm… Ni se spune că, între august și octombrie 1919, când Budapesta a fost ocupată de Armata Română (ce lupta contra regimului bolșevic maghiar), acest pod a fost păzit de dorobanții români… Dincolo de pod e Buda, întinsă deasupra unor înălțimi deluroase, deși e vorba de un compartiment muntos, de fapt…

Palatul Regal, în renovare… Statuia lui Matia/Matei Corvin, Bastionul Pescarilor… Și o priveliște deosebită a părții estice a orașului, cu multe nave de croazieră și vaporașe cu turiști pe Dunăre… Iar dincolo, printre clădirile ce merită atenția, Parlamentul, chiar pe malul fluviului și Basilica Sfântul Ștefan… Le vom vedea mâine…

Deja, însă, am aflat și am văzut multe, dintre care, măcar o parte, au legătură cu neamul românesc… Stăpânirea regelui Burebista a ajuns până la Dunăre, înglobând și ceea ce este, azi, Pesta, iar romanii au ocupat partea apuseană, cu tot cu ce e azi Buda, creând provincia Pannonia… Poate și din acest motiv, până acum câțiva ani, drapelul oficial al Budapestei a avut culorile roșu, galben și albastru… Aici, la venirea maghiarilor, în secolul al IX-lea, după vestitul cronicar al regelui Bela al Ungariei, Anonymus, se aflau acei blachi ac pastores romanorum (vlahi, adică păstorii romanilor)… La nord-vest de Budapesta, în niște muncei (de vreo 800-900 de metri înălțime), se află, și azi, un sat numit Csobanka = Ciobanca… Iar în vestul Ungariei – lacul Balaton, cu numele derivat din românescul Băltoniu = o baltă mai mare, unde iernau acei pastores romanorum… Și mai la vest, aproape de granița de azi a Ungariei cu Slovenia și Austria, pe harta austriacă de la 1910 se afla un sat numit Baltavar… Dacă var înseamnă cetate, în maghiară, de la cine îl vor fi luat ungurii pe balta?

Încet, în grupuri mici, ne întoarcem la hostel… Aproape vis-a-vis se află Gozsdu Udvar = Curțile Gojdu. Foste dependențe în proprietatea aromânului Emanoil Gojdu, care, spre finele secolului al XIX-lea, la moartea sa, a lăsat, prin testament, ca averea sa să stea la baza mai multor burse de care să beneficieze tineri români (inclusiv aromâni), care veneau să studieze în Austro-Ungaria, la Budapesta și/sau la Viena… După 1945, când și în Ungaria a venit la putere un regim comunist, proprietățile lui Gojdu au fost confiscate, iar, după 1989, statul român nu a fost în stare să le recupereze… Păcat, mare păcat! 😦

În curtea interioară a hostelului e un concert de muzică country… Apoi – discotecă! 🙂