O chestiune legată de evoluția limbii române, din dialectul traco-daco-roman al latinei (secolele II/III-VI) este evoluția fonemului o în oa. Aceasta apare în toate dialectele limbii române – de pildă, grecescul chori = sat, a trecut, la aromâni, în hoari. De asemenea, latineștile solem, corona, Nicola, hora, domna, au dat, în română, soare, coroană, Nicoară, oară, doamnă… Se pare că această evoluție nu a avut loc înainte de anul 600, deoarece, în celelalte limbi romanice – care erau, atunci, tot dialecte ale latinei populare – nu apare o asemenea diftongare (cum nu apare nici mai târziu). Astfel, de pildă, solem a dat forme ca sol – în spaniolă, soleil – în franceză, sole – în italiană.

Ținând cont de faptul că fenomenul este universal în dialectele românești, înseamnă că modificarea s-a produs, independent, doar în vremea transformării – și sub înrâurire slavă – a dialectului traco-daco-roman al latinei în limba română, în secolele VIII-X. Această modificare apare și în termeni de origine slavă sau greacă, moșteniți, probabil, în aceeași epocă și cărora li s-a aplicat aceeași modificare ca și cuvintelor de origine traco-dacă sau latină. Astfel, neogrecul kokkona a dat, în română, cucoană, exact ca și domna, din latină, devenit doamnă. La fel s-a întâmplat și cu varianta masculină, (cu)conul, care, ca și domnul, a devenit, la genitiv, „Coane!”, ca și „Doamne!”… Dintre elementele slave, aducem o serie de toponime, care au pe o nazalizat: din slavul glimbokii = adânc au rezultat toponimele Glimbocata – în Muntenia, Glimboca – în Banat, dar Glâmboaca – în sudul Transilvaniei. Prin contrast, ucraineanul glybokii a dat, fără nazalizarea lui o, toponimul Holboca, în Moldova, sau Hliboka, în nordul Bucovinei… După cum se vede, româna a moștenit cuvinte slave vechi cu vocale nazalizate (păstrate, dintre limbile slave, doar de poloneză) – în forme ca Dumbrava/Dâmbovița/Dâmbovnic, Crâng, Sâmbăta/Sâmbotin, spre deosebire de formele slave denazalizate, dintre care unele au intrat și în română – Dubrava/Dubăsari, Cruglic, Subota/Sobota/Subotica…

Unele variante ale românei s-au dovedit mai rezistente la această schimbare: astfel, ardelenii pronunță sore, moră, Nicoră, în loc de soare, moară, Nicoară, iar la istroromâni apare forma oșore, în loc de oușoare. Prezența toponimului Jeiăni, numele satului cu cea mai importantă prezență istroromână azi (derivat, poate, dintr-un Jieni), dar și a unor particularități specifice atât bănățenilor, cât și rotacizanților din Apuseni, duce la ideea că acești istroromâni au migrat sau erau, acum un mileniu, în contact cu un element românesc din vestul Ardealului (mai exact din actualul județ Hunedoara). Această arie se află în Ardeal (deci are, măcar în parte, particularități de vorbire ardelenești), include o arie cu rotacizanți (moții din Apuseni se găsesc, în parte, în nordul județului), are și elemente specifice graiului bănățean (prezente și în toponimie – de pildă, Gelmar, dintr-un Gealul Mare, în loc de Dealul Mare, dar și Ghelari, pronunție ardelenească pentru Delari; Hunedoara, în loc de Huedin, cu n din Huniade păstrat, exact ca în formele bănățene Greoni, Muroni, Gruni, Băsărăboanea, călcâne, cuni…), dar este și județul în care se află cursul superior al Jiului, de unde vor fi plecat jienii/jăienii spre Istria…