Dintre numele care au dăinuit din primele secole ale erei creștine (veacurile I-VI), care poartă amprenta preluării prin filieră latină, unele – așa cum este cazul cu Andrei, Anton – nu au forme în care să apară derivatul vechi românesc din latinescul sanctus – sân(t). Dacă, în cazul lui Anton există explicația că nu e așa de răspândit – deși vechimea sa este incontestabilă, dovedită de forma Întonie, pentru Andrei – care, pe lângă faptul că este, dacă nu cel mai de timpuriu, sigur se află printre cele mai vechi patronime românești de sorginte creștină (ca rezultat, prin formele Îndrea, Undrea, Indrea, Indrei, etc., din numele Sfântului Apostol Andrei, care a predicat Evanghelia atât la traco-romanii sud-balcanici, cât și la cei din Dobrogea, în primul secol al erei creștine) – nu există astfel de forme. Toponimele Sânandrei, Sântandrei atestate în vestul țării nu se iau în calcul, fiind (re)creări românești, probabil, după forma maghiară Szentendre, și, în plus, folosesc forma cultă, utilizată de Biserică, Andrei.

Ar exista, totuși o explicație, pe care, deocamdată, o avansăm cu titlu de ipoteză. Dacă Andrei, derivat de la forma greco-latină Andreas a găsit loc de afirmare, fiind păstrat, în memoria colectivă a traco-daco-romanilor în toată perioada persecuțiilor contra creștinilor (deci, și înainte de anul 313 d. Hr.) și a apucat să dea forme locale, populare, din care au derivat cele românești medievale/actuale (Îndrea, Undrea, Indrea și altele), celelalte nume au intrat în repertoriul onomastic creștin traco-daco-roman DUPĂ oficializarea, de către traco-romanul Constantin cel Mare, a creștinismului ca religie în Imperiu. Din acest moment, Biserica Creștină, ca instituție oficială ce utiliza latina, în primul rând, ca limbă liturgică, a propus, ca nume, inclusiv variante ce cuprindeau și epitetul sanctus, astfel încât, în popor, până la crearea limbii române, au intrat forme, paralele, ca Sanctus Ioannes/Ioannes, Sanctus Petrus/Petrus, Sanctus Theodorus/Theodorus, Sanctus Georgius/Georgius, Sanctus Basilius/Basilius, Sancta Maria/Maria, ș. a. m. d., care au dus, odată cu transformarea dialectului traco-daco-roman al limbii latine în limba română (secolele VIII-IX, probabil), la forme vechi românești ca Sânziane/Ziane, Sâmpetru-Sum-Chetru/Petru, Sântoader/Toader, Sângiorz/Giorz, SânvăsâiVăsâi, Sântămărie-StămărieMărie și altele…

De-altfel, Andrei a „pățit” același lucru ca și numele derivat de la Iisus Christos, intrat în latină în forma Chrestus, cu variante, latinești, ca Cristus, care are, de asemenea, doar forme fără sanctus, evoluate în română spre Crestu, Cristu, Cristul, Crist, etc. Ori, ca și numele Sfântului Apostol, și cel al Mântuitorului a circulat tot de la începuturile creștinismului, christianus – ca urmaș al lui Christos (în sensul urmării învățăturilor creștine) – dând, în românește, creștin. Formele cu c, nu cu h, denotă, în română, evoluția lor direct din latină, spre deosebire de greci și slavi, care au h, derivat din greaca veche (forme ca Hristu, Hristea, Hristache, venite în română prin greacă, în Evul Mediu, sau termenul hristianski, cu sensul de creștin, la slavi).

Două (ultime) mențiuni, mai întâi, despre faptul că, deși e foarte răspândit și atestat între cele mai frecvente nume, în cei 1700 de ani, Constantin nu are, nici el, variante cu sanctus!… Poate, deși împăratul traco-roman a fost cel care a permis manifestarea Bisericii Creștine în forme legale, oficiale, deschizând drumul spre transformarea sa în singura religie oficială imperială, Biserica nu l-a considerat „al ei”, ci doar un om politic care a susținut-o! N-ar fi singurul caz, deoarece, dintr-un documentar prezentat ieri, pe postul Viasat History, am aflat că, deși au lucrat împreună, la Roma, Sfântul Apostol Petru a primit din partea Bisericii (viitoare romano-catolice) toate onorurile, ca urmaș, ucenic al lui Christos („temelie a bisericii”, „piatră” a ei), Sfântul Apostol Pavel/Paul nu a avut parte de o atenție similară, ci mult mai modestă!… Probabil, așa se explică (și în română), fixarea unor forme vechi (numeroase) derivate de la Petrus – Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru; Pietrilești – în timp ce, de la Paulus, după N. A. Constantinescu (1963), au rămas doar Paul (și el, fără sân/sânt), azi, ușor de confundat cu forma (catolică) modernă și Pau… Inclusiv numele sărbătorii care îi omagiază – și în calendarul catolic și în cel ortodox – pe cei doi sfinți (29 iunie) se referă doar la primul: Sâmpetru/Sum-Chetru… Iarăși, precizăm că oiconimele de forma Sânpaul, atestate în nordul și estul Ardealului, nu pot fi luate în considerare, fiind calchieri românești ale unor forme maghiare.