Fiind astăzi a 170-a aniversare a nașterii Luceafărului poeziei românești, începem cu o poezie, Fiind băiet păduri cutreieram, (pre)luată de aici:

Fiind băiet păduri cutreieram

                        Şi mă culcam ades lângă izvor,

                        Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

                        S-aud cum apa sună-ncetişor:

                        Un freamăt lin trecea din ram în ram

                        Şi un miros venea adormitor.

                        Astfel ades eu nopţi întregi am mas,

                        Blând îngânat de-al valurilor glas.

                        Răsare luna,-mi bate drept în faţă:

                        Un rai din basme văd printre pleoape,

                        Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,

                        Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,

                        Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,

                        Sunând din ce în ce tot mai aproape…

                        Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,

                        Părea c-aud venind în cete cerbii.

                        Alături teiul vechi mi se deshcide:

                        Din el ieşi o tânără crăiasă,

                        Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,

                        Cu fruntea ei într-o maramă deasă,

                        Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

                        Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,

                        Călcând pe vârful micului picior,

                        Veni alături, mă privi cu dor.

                        Şi ah, era atâta de frumoasă,

                        Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

                        Un înger blând cu faţa radioasă,

                        Venind din cer se poate arăta;

                        Iar păru-i blond şi moale ca mătasa

                        Grumazul alb şi umerii-i vădea.

                        Prin hainele de tort subţire, fin,

                        Se vede trupul ei cel alb deplin.

Din poezia de mai sus, chiar din titlu/primul vers – Fiind băiet păduri cutreieram – se observă faptul că micul Eminescu (sau Eminovici, cum îl chema, încă, în vremea copilăriei) era pasionat de aplicații geografice în orizontul local… Și, dacă n-ar fi devenit poetul nepereche, ar fi fost un foarte bun geograf, cu înclinații spre hidrologie, așa cum o arată versurile „S-aud cum apa sună-ncetişor:” și „Blând îngânat de-al valurilor glas.”… 🙂

Acum, lăsând șuguiala la o parte, ceva serios tot putem spune și, într-un fel, această „reconversie” a unei alte mari personalități (literare) românești, i se datorează lui Eminescu. Acesta, spre a avea și el din ce-și lua o pâine, a-și găsi o odaie pe care s-o și plătească, a ajuns, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, revizor școlar (un fel de inspector) pentru județele Vaslui și Iași. Venind, la Iași, în asistență la învățătorul Ion Creangă, i-a plăcut foarte mult harul cu care mai vârstnicul său „asistat” le povestea copiiilor: i-a propus să vină la Junimea (care se întrunea la Casa Pogor de azi), să citească din poveștile lui și celor de acolo… După câteva ezitări, Creangă a acceptat și… așa a ajuns scriitor!… Și bun prieten cu bădia Mihai, care, atunci când mai revenea în dulșele târg al Ieșilor, făcea alte „aplicații de teren”, cu povestitorul Creangă, laolaltă, pe la Bolta Rece sau Trei Sarmale, de cu seară, până-n zori…

Și, ca să încheiem tot „geografic”, învățătorul în care Mihai Eminescu a văzut un viitor povestitor, are o realizare cu care, noi, ieșenii, ar trebui să ne mândrim: dascălul Ion Creangă este autorul primei ediții a Geografiei județului Iași, reeditată după 1989!…