Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Reclame