Continuăm „periplul” toponimic de acum câteva zile, cu câteva cuvinte despre mai multe nume din aria sudică a Basarabiei (Bugeac) și din Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul).

Dacă spre litoral toponimele autohtone vechi – traco-dace și traco-daco-romane – sunt mai rare, înspre Dunăre ele apar mai des. Menționăm aici numele Carsium, Durostorum, Altinum, care au evoluat spre toponimele Hârșova, Dârstor (azi, Silistra), Oltina. Probabil, tot un nume vechi e și cel al Tighinei, dacă el va fi evoluat dintr-un vechi grecesc Antigonae.

Influența slavă se observă în nume precum Cernavoda, Rasova, Somova, Lipnița și altele. Primul nume slav are și un echivalent turc – Carasu, nume purtat de un mic curs de apă pe care a fost construit o parte din traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră (ambele având semnificația de „apa neagră”). Probabil, între numele slav și cel turcesc, a existat și o formă medievală românească.

Stăpânirea otomană de mai mult de patru secole, ca și influența tătară în Bugeac, explică numărul mare de toponime turco-tătare: Bugaz, Tuzla, Tatarbunar, Erdec-Burnu, Bașpunar, Murighiol, Babadag, Beștepe, Siutghiol, Techirghiol, Tatlageac, Suiugiuc, Alfatar, Accadânlar și multe altele. Tot de origine turcă pare a fi și numele Dobrogei, derivat dintr-un Dobrodji-ili = „țara/ținutul lui Dobrotici/Dobrici„, cel mai de seamă conducător al regiunii. Numele Bugeacului, despre care am mai vorbit, este de origine cumană.

Totuși, prezența românească este o realitate veche, chiar și spre litoral, așa cum o dovedesc nume ca Nerușai (deformare a unui Norocei), Halilești, Sărata, Babele, Reni – din Bugeac, Crișan, Lacul Roșu – din Delta Dunării, Niculițel, Măcin, Dăeni – din nordul Dobrogei, Năvodari, Mamaia – din partea centrală a regiunii, Vlahlar, Vlahchioi – din sudul Dobrogei, astăzi, la Bulgaria. De fapt, tot acolo, în zona stațiunii Albena, există o rezervație naturală, numită Baltata, în cuprinsul numelui căreia doar sufixul -ta e bulgăresc.

Ca o paranteză, că tot am pomenit de renumita stațiune, aceasta a apărut pe locul-zis La Mamaia, lângă care se afla și locul numit La Tataia (ambele apăreau pe harta topografică antebelică). Dacă primul nume amintit a rezistat, La Tataia a dispărut, de mai bine de un secol… Numele Năvodari are, pe de altă parte, legătură cu pescuitul.

Încheiem cu câteva cuvinte despre numele Mării Negre. Grecii au numit-o, inițial, Pontus Axeinos – „mare inospitalieră”, dar, temându-se de reacția „Zeului Mării”, Poseidon, au rebotezat-o „Pontus Euxinos„, nume păstrat și de romani, și de bizantini. Instaurarea dominației otomane, în veacul al XV-lea, a dus la consacrarea numelui actual. Din Kara-Deniz, prin traducere au rezultat „Marea Neagră” – în română, „Cerno(e) More” – în rusă, ucraineană și bulgară. Numele n-are legătură cu nuanțele mai întunecate ale apei, ci cu poziția nordică, prin raport cu Asia Mică, nucleul Imperiului otoman, dar și al Turciei de azi. „Kara” = nord, „Ak” = sud: astfel, numele Mediteranei, situată la sud de Turcia, este Ak-Deniz = „Marea Albă”.

Românii au utilizat alt nume, atunci când au dat unul. Astfel, Mircea cel Bătrân (1388), se intitula „singur stăpânitor… până la Marea cea Mare„, iar Roman Vodă Mușat (1394) – „mare voievod și domn… de la munte până la Mare„. Sintagma muntenească – Marea cea Mare – lasă să se înțeleagă că românii aveau contact cu mai multe mări – istroromânii/morlacii, cu Marea Adriatică, aromânii, cu mările Ionică și Egee, iar meglenoromânii, ca și dacoromânii munteni și moldoveni, cu Marea Neagră – considerată cea mai întinsă dintre mările cunoscute în Evul Mediu de români.

Dealtfel, românii au și navigat în epoca medievală pe Marea cea Mare, în veacurile XIV-XV fiind frecvent amintite corăbiile muntenești și, mai ales, pânzarele moldovenești. Tradiția de navigatori a fost reluată în epoca modernă, fapt ilustrat fie prin cărți/filme – de pildă, „Toate pânzele sus!” – fie prin relatările lui Iuliu Popper, membru al SRRG, care a ajuns până în Țara de Foc. Acesta a trimis cu regularitate scrisori către SRRG (se pare că Radu Tudoran s-a inspirat, în cartea amintită, din relatările lui Popper). Pe urmele lui Iuliu Popper a fost, cu mai bine de un secol mai târziu, geograful ieșean Gheorghe Romanescu, originar din satul Malcoci, de lângă Tulcea…