În toamna anului 1918, odată cu capitularea Puterilor Centrale și dezintegrarea imperiilor europene (începută, din 1917, cu cel țarist și continuată cu statele imperiale german și austro-ungar), s-a deschis teren favorabil afirmării voinței popoarelor europene subjugate de a trăi în state independente (Țările Baltice, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia…) sau de a se (re)uni cu frații lor (popoarele slave vest-balcanice, unite cu Serbia și Muntenegru, românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania).

În acest context, după capitularea Imperiului austro-ungar, atât la Budapesta, cât și la Viena, au izbucnit mișcări populare, care au dus la proclamarea, atât a Ungariei, cât și a Austriei, drept republici. Dacă Austria înțelegea să lase libertatea fostelor „Kronenlander” („țărilor Coroanei”) să decidă asupra viitorului lor, Budapesta „înțelegea” să-și conserve cât mai mult, dacă nu tot din teritoriul „Ungariei milenare”. Încă de pe 13 Noiembrie 1918, Armata Română, reintrată în război, contra Puterilor Centrale, a pătruns în estul Transilvaniei. Inițial, Puterile Aliate au convenit ca linie de demarcație, româno-maghiară, Valea Mureșului, linie pe care se găseau trupele române la 1 Decembrie, când, la Alba-Iulia, a fost proclamată Unirea Ardealului, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România. Ulterior, până la începutul primăverii anului 1919, linia respectivă a fost mutată pe un aliniament ce mergea de la râul Tisa, în nord, pe linia Munților Apuseni, până la Mureș, la sud de care se găseau trupele franco-sârbe, care controlau Banatul. În ceea ce privește această regiune, revendicată atât de români, cât și de sârbi, în prima parte a anului 1919, a fost fixată noua frontieră româno-sârbă. În urma trasării graniței, două treimi din Banat rămânea României – cu tot cu Timișoara, oraș în care Armata Română a intrat tot la 3 august 1919 – o treime – Serbiei, iar extremitatea nord-vestică – Ungariei.

În acest context, la 21 martie a venit la putere, la Budapesta, un guvern de stânga, condus de Kun Bela (cu viziuni bolșevice). Spre a-și conserva și întări puterea, noul guvern a insistat pe păstrarea „Ungariei Mari”, în acest scop mizând și pe cooperarea cu Rusia bolșevică. Aceasta trebuia să lovească trupele române în Basarabia și Bucovina și, dacă trupele maghiare reușeau să înainteze spre estul Maramureșului și al Transilvaniei, acestea urmau să facă joncțiunea cu Armata Roșie…

În acest context, Armata Română a trecut la contraofensivă, împingând, într-o primă fază, trupele maghiare pe Tisa (1 mai 1919). Ungaria a cerut armistițiu, sperând ca , la Conferința de Pace de la Paris (în desfășurare) să găsească mai mult sprijin în conservarea, pe cât posibil, a granițelor sale antebelice, lucru care nu s-a întâmplat. Cum, la 17 iulie, maghiarii au reluat atacurile, Armata Română a ripostat și, în seara zilei de 3 august, primele detașamente ale românilor – trei escadroane ale Regimentului 6 Cavalerie, al Brigăzii a patra, conduse de generalul Rusescu -, au intrat în Budapesta. În textul atașat, se găsesc mai multe detalii legate de operațiunile militare. O prezentare amănunțită se află în lucrarea lui Constantn KirițescuIstoria Războiului pentru Întregirea României.

Ocupația română a capitalei Ungariei a încetat la 14 noiembrie, din 16 noiembrie instalându-se aici autoritățile maghiare interbelice, conduse de Horthy Miklos. Mai jos este inserat un ziar ce apărea în acele vremuri, la Budapesta – Pester Lloyd, numărul din 30 septembrie 1919 – cotidian de limba germană, cu un comunicat al Armatei Române (în română și germană) și spații albe, impuse de cenzura comandamentului militar român.

Reclame