Am discutat cu ceva vreme în urmă despre schimbarea alfabetului latin cu cel chirilic, sub influența limbii slav(on)e. Ținând cont de vecinătatea sau chiar apartenența (mai degrabă, nominală) a formațiunilor românești la Țaratul bulgar, credem că trecerea de la alfabetul strămoșilor noștri romani la cel chirilic s-a făcut, în bună măsură, prin decizia și, poate, la presiunile elitei (boieri, cneji, voievozi), slavofoni (cel puțin în prima fază). Nu avem prea multe informații despre specificul onomastic al liderilor acestor formațiuni, în secolele IX-XI, dar, cel puțin pentru Crișana și Banat, este vorba de conducători cu nume, dacă nu slave, în orice caz, ne-românești: Menumorut, pentru voievodatul din Crișana, Glad, Ahtum – pentru cel din Banat.

Importanța onomasticii slave, în rândul elitelor (voievodale, boierești) se observă și din frecvența numelor slave la acești lideri: Dragoș, Drag, Balc, Bogdan – în Maramureș, Radu, Stoia, Vlad, Stan(ciu) – în Țara Oltului, Radu, Vlad, Vlaicu – în Țara Românească, Bogdan – în Moldova (toate exemplele fiind din secolul al XIV-lea). Aceste nume, odată intrate în sistemul onomastic românesc medieval, au rămas nume cu frecvență ridicată (nu doar printre elite) și se regăsesc și azi printre numele aflate în topul celor mai răspândite nume românești actuale. De aceea, bănuim că, din perioada conviețuirii româno-slave – secolele VI-IX (și, mai ales, din veacul al IX-lea, când, sub influența apostolilor slavilor, Chiril și Metodiu, o mare parte a slavilor s-au creștinat), aceste nume (ale elitelor slave, în prima fază) au trecut, treptat, odată cu românizarea liderilor slavi, în rândul numelor specifice comunităților românești (fie că era vorba de elite – boieri, cneji, voievozi, fie de țărani).

Așa încât putem plasa trecerea de la alfabetul latin la cel slav (chirilic), undeva în secolele IX-XI. Trecerea a fost înrâurită și de presiunea maghiarilor (creștinați, în anul 1000, sub influența episcopului Romei), văzuți ca principalul factor de presiune asupra neamului românesc până la jumătatea veacului al XIII-lea (mai exact, până la marea invazie tătară din anii 1240-1241). Slăbirea presiunii Regatului maghiar, care și-a revenit greu (după mai bine de un secol), a favorizat apariția voievodatelor românești independente – Țara Românească (pe la/după 1300) și Moldova (în 1352-59). Ca răspuns, din 1366, românii ardeleni au fost eliminați din Dieta Transilvaniei, unde au putut rămâne doar cei care au trecut la catolicism (maghiarizându-se ulterior, în câteva generații: Drag din Maramureș a devenit Dragfi, Cândea din Țara Hațegului a devenit Kendeffy, Mailat din Țara Oltului – Majlath…). Deja, peste tot (inclusiv în Ardeal), românii foloseau alfabetul chirilic, iar în cancelaria domnească și în viața religioasă – slavona (și, uneori, greaca).

Peste secole, redescoperirea, întâi prin reprezentanții (greco-catolici) ai Școlii Ardelene, a rădăcinilor noastre latine și a legăturilor cu Roma, au dus la reafirmarea originii romane a românilor, fapt ce a dus, după Unirea Principatelor și la revenirea la alfabetul latin. Iar dacă afirmarea, în anii 1330-1359, a independenței Țării Românești și Moldovei față de Regatul maghiar a avut drept consecință eliminarea românilor (ortodocși) din Dieta Transilvaniei, cum „istoria se repetă”, ca urmare a permanentizării, din 1866, a Unirii Principatelor și sub Carol I, Viena a făcut pactul pentru dualism cu ungurii, în 1867 (fapt ce a a dus, din nou, la aproape dispariția reprezentării parlamentare a românilor ardeleni, bănățeni, crișeni și maramureșeni). Conform acestui pact, austriecii trebuiau să insiste pentru slăbirea elementului românesc din Bucovina, iar ungurii – pentru asimilarea/maghiarizarea românilor din Ardeal…

Rezultatul a fost altul: nu doar că bucovinenii și ardelenii n-au dispărut, dar, la fel ca frații lor basarabeni, s-au unit cu Țara, în anul 1918!