Binecunoscuta baladă populară oferă mai multe elemente cu caracter geografic. În rândurile ce urmează, ne vom opri asupra lor.

Astfel, primele două versuri – „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai” – oferă, probabil, cea mai „condensată” caracterizare geografică a spațiului românesc, a „spațiului mioritic”, cum i-a spus, inspirat, Lucian Blaga.

„Piciorul de plai” este acea derivație montană ce pornește din culmea principală, fiind separată de două pâraie, afluente ale râului principal (de pildă, Piciorul Ruștei, care pornește din culmea principală a Giumalăului, fiind delimitat de Pârâul Rusca – la vest și de Pârâul Călineștilor – la est). Acest „picior de plai” – numit, în popor, și crac sau grui/gruni(u) (ultima formă, atestată în Carpații Polono-Slovaci, în Banat și la românii balcanici) – are, la partea sa superioară, o pantă modestă, fiind ușor curbată și, de aceea, pădurea ce-l acoperea a fost defrișată, spre a face loc pășunilor și fânețelor (așa cum se întâmplă, chiar sub culmea principală a Giumalăului, în Poiana Ciungilor). În schimb, versanții laterali ai „piciorului de plai”, cu pante mai abrupte, au fost lăsați împăduriți: de aici își luau localnicii din satele învecinate lemnul pentru iarnă. Aceștia, dacă tăiau un arbore, plantau în loc trei-patru puieți, ca să aibă lemn și urmașii lor…

În schimb, „gura de rai” se referă la conul de dejecție de la confluența unui afluent cu râul principal (exemplu: confluența Pârâului Rusca cu Bistrița, la Rusca, sau a Cozei cu Putna, la Tulnici, în Țara Vrăncii). Deoarece conul de dejecție este bombat, situat deasupra zonei inundabile, era (și a și fost) utilizat pentru instalarea unor așezări. Substratul conului de dejecție, dar și al micilor terase laterale (sedimentar format din nisipuri și pietrișuri aluvionare) constituia și teren bun pentru legumicultură, sau chiar pentru culturi de câmp, versanții de racord cu „piciorul de plai” putând fi folosiți pentru pomicultură și, foarte rar, chiar pentru viticultură (cum o dovedește numele satului Viișoara, tot pe Valea Bistriței, în apropiere de Piatra-Neamț). Apele, curate, limpezi (prezente și în freatic) erau bogate în pește. Microclimatul este unul de adăpost, cu ierni reci, dar fără Crivăț, ca în zonele joase, de câmpie, și cu veri răcoroase, fără canicula din Bărăgan, Bugeac sau Dobrogea.

În fine, ca element intermediar între „gura de rai” din depresiune și Raiul din cer, un deal de la marginea Țării Vrăncii a fost numit Răiuțul (un rai mai mic).

Și, tot legat de Țara Vrăncii, mai subliniem un fapt, prezent în „Miorița” culeasă de Alecu Russo (și trimisă la Iași, lui Vasile Alecsandri) – în condițiile în care există zeci de variante (la aromâni se numește „Miala a laie”, iar o variantă basarabeană are versurile „Trei turme de miei/Cu trei păcurărei”). Astfel, se pare că, la momentul definitivării acestei variante a baladei populare, Țara Vrăncii NU aparținea Moldovei, deoarece altfel nu se poate explica prezența baciului vrăncean, alături de cel moldovean (cel ungurean se referă la un român din ținuturile ocupate de Ungaria, deci din Ardeal). Se pare că Vrancea ori era independentă, ori aparținea, cu o largă autonomie, Țării Românești, alipirea sa la Moldova producându-se în vremea lui Ștefan cel Mare (care a și ridicat în zonă cetatea de la Crăciuna) sau puțin mai devreme (oricum, undeva în secolul al XV-lea).

Am amintit de varianta aromână: mială este termenul feminin derivat de la miel, iar de la această formă a rezultat mioară și, apoi, mioriță. Prezența termenului „laie” este explicabilă, el apărând și în varianta „clasică” a „Mioriței” – „Mioriță laie, laie-bucălaie”, dar și în expresia „Ori e laie, ori bălaie” (adică, ori e neagră/rea, ori albă/bună). Iar prezența diminutivului „păcurărei”, derivat de la „păcurari” în varianta basarabeană, arată o migrație a unor ciobani ardeleni la est de Prut. În ținuturile de la est și sud de Carpați, descoperirea păcurii/petrolului a dus la dispariția din vorbire a termenului păcurar (cu sens pastoral), lucru care nu s-a întâmplat în Ardeal (unde există doar gaze naturale), la aromâni și meglenoromâni (care au păstrat varianta picurar), ori la istroromâni (unde este atestată forma pecuror).

În spațiul montan (carpato-balcanic), în timpul verii, când și turmele de oi erau pe pășunile montane, de Sântilie/Sfântul Ilie se țineau primele nedei, numite și „târguri de două țări”. Dovada existenței lor este dată de toponime ca Fața Sfântului Ilie – în Carpații Meridionali (Munții Făgărașului) și de alte asemenea numiri, prezente la sud de Dunăre, în Munții Balcani, Munții Rodopi – Sveti Ilija

Încheiem și cu o ușoară translare a semnificației geografice spre una de viață, filosofică. Cum mai bine de două treimi din spațiul mioritic (românesc) este un deal (munte) și-o vale, la fel este și viața omului: azi în „culmea fericirii”, mâine – în „valea plângerii”… Sau, după cum e cunoscut, după furtună iese soarele…

La final, profit(ăm) de ocazie, spre a-i ura Poianetului „LA MULȚI ANI!”, la 11 ani de la apariția sa!