Mi-am amintit, de curând, că, într-o lucrare apărută în 2008, făcând unele prognoze (cu rezerve) referitoare la creșterea însemnătății mișcărilor extremiste în Uniunea Europeană, scriam:

Extrema dreaptă, cu apariţii sporadice în trecut, când a fost reprezentată de parlamentari din Germania, Italia şi Franţa, are adepţi în vremurile noastre şi va avea şi pe viitor în Belgia, Austria, România şi, probabil, Bulgaria; Se evidenţiază diversificarea continuă a numărului de grupuri parlamentare, de la 4 în primii ani ai Adunării, la 7 în prezent (pentru câteva luni, în 2007, chiar 8). De asemenea, se observă că cele două grupuri importante – popularii şi socialiştii – au ocupat în permanenţă primele poziţii, alternând doar întâietatea; creştin-democraţii s-au regăsit în frunte din 1952 până la primele alegeri europene, socialiştii fiind pe primul loc timp de 20 de ani (1979-1999). Se preconizează menţinerea situaţiei actuale, cu popularii în frunte, din 1999, şi în următorul deceniu, ca şi consolidarea ponderii grupărilor liberalilor, ecologiştilor şi euroscepticilor.”

Textul evidențiat este cu caractere bold. Pentru conformitate, acesta este preluat din: Ionel Boamfă, Ana-Elena Stan (2008), Parlamentul European. Evoluție. Structură politică. Alegeri europarlamentare, Editura PIM, Iași, p. 54.