În urmă cu aproape un deceniu, avansam câteva (re)considerații legate de semnificația acestui nume. Istoricul cercetărilor/opiniilor legate de Făgăraș este suficient de bogat. Îl putem trece, din nou, „în revistă”.

Astfel, pe filieră populară, de sorginte maghiară, s-a avansat o etimologie care susține originea din termenii ungurești fa = lemn și garas = groși (bănuți), sugerându-se că, la construirea cetății Făgărașului (1310), în vremea voievodului Ladislau Apor, muncitorii ce lucrau la clădire ar fi fost plătiți cu bănuți de lemn (G. Paràszka, Magyar Nyelvőr, XLII, p. 107 și XLIV, p. 448-449). Ideea este criticată, argumentat, de Ioan Cavaler de Pușcariu – Date istorice despre familiile nobile române, II, p. 109.

W. Scheiner – în Balkan-Archiv, II, p. 51-52 – era de părere că numele ar proveni de la fuvar = Wagen > fuvaros > fuharos. Problema este că termenul
fuvar este recent în germană, deci nici această opinie nu (prea) se poate susține… În plus, numele german al orașului este Fogarasch…

Plecând de la forma din documentele slavo-române, fugraš, s-a avansat ideea unui diminutiv fugaraš, derivat dintr-un fugar, dar și această etimologie, fantezistă (avansată tot de Scheiner), se lovește de faptul că radicalul numelui este fag-.

G. Kisch, în Reflexe romanisch-germanischer Kulturberührungen im Wortschatze des Gotischen und Rumänischen, Sibiu, 1931, p. 19-20, opinează că numele ar deriva de la un patronim german – Fagar, Fager sau Fugger – plus românescul -aș, dar aceasta se lovește de existența, la 1300, a unei forme Fogar și de extensiunea spațială a orașului.

S-a încercat și explicarea prin cuvintele fag și oraș. Nu există, însă, nici o atestare a unei forme care să cuprindă acești termeni…

A rămas, însă, termenul fag, de la care s-a încercat o explicație, ca derivat de la făgar = pădure de fag, la care s-a adăugat sufixul românesc -aș, deci făgăraș = pădurice de fagi, făget mic. Ipoteza a fost susținută, încă de la începutul secolului trecut, de Nicolae Iorga Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, București, 1906, p. 61 – și de Silvestru Moldovan Ardealul, I. Ținuturile de pe Olt, ediția a II-a, Brașov, 1911, p. 74.

La opinia avansată de cei doi autori din urmă – citați, ca și autorii celorlalte păreri, de Nicolae Drăganu, în Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Cluj, 1933, p. 562-565 – am adăugat, mai recent, o argumentație culeasă la teren, în primăvara anului 1996. Astfel, cu prilejul anchetei cu chestionarul toponimic al lui Marius Sala (publicat în revista Limba română, 1964), am aflat de la localnicul Oană Măței din Cârțișoara, că, în hotarul fostului sat Streza-Cârțișoara, există un loc numit Frăgar, unde se află un tufiș de fragi cu un trunchi gros, datând cel puțin de pe vremea străbunicilor săi. Am concluzionat atunci că, dacă frăgar înseamnă tufiș bătrân de fragi, atunci făgar(iu) poate avea sensul de pâlc de fagi bătrâni, loc cu fagi bătrâni. Cum întinderea acelui pâlc cu fagi nu era prea mare, s-a adăugat sufixul -aș și a ieșit, astfel, toponimul Făgăraș (I. Boamfă, Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului, Iași, 1996, p. 46).

În urmă cu circa un deceniu, domnul profesor Alexandru Ungureanu a avansat, însă, ipoteza ca numele menționat să aibă sensul de producător de cărbune de lemn/cărbunar/mangalagiu. Ipoteza pare credibilă, singurul impediment fiind, așa cum afirmam și acum aproape un deceniu, absența unor mențiuni onomastice derivate, nu de la diminutivul făgăraș, ci direct de la făgar. Dar, aseară târziu, (re)citind lucrarea menționată a savantului clujean Nicolae Drăganu, am dat peste acea mențiune, ce apare chiar în două surse, la 1300: mai întâi, citându-l pe B. P. Hasdeu, Negru Vodă, CLXXV, amintește că, în cronica municipală a Făgărașului apare textul „1300. Ist Fogaras abermahl erbaut”, în același an fiind amintită construirea așezării și în analele Mănăstirii franciscane: „Anno 1300 Fogar denuo aedificata”.

Această ultimă formă, menționată în analele mănăstirii romano-catolice – numită de localnici La Pateri – este, probabil, o deformare de la un toponim Făgar, care va fi circulat, la început, în paralel cu forma ce a derivat din ea și, până la urmă, s-a impus, nu doar aici, ci în toate numele – toponime și antroponime – ce au rezultat dintr-însa: Făgăraș. Aceasta este încă o confirmare a justeței opiniei domnului Alexandru Ungureanu. Forma amintită în anale, la 1300, derivă din apelativul făgar, dispărut și el, fiind dovada – sigura, deocamdată -, că acesta a existat. De fapt, în 24 mai 2009, afirmam: „ Se pare că aria principală de răspândire a acestuia a fost partea central-sudică a Ardealului, cu „ramificaţii” spre nord (Maramureş), nord-est (Moldova) şi sud (Oltenia) dar pare a fi dovedită şi marea sa vechime, el dispărând undeva după anii 1200-1300.”