Astăzi este prăznuită Sfânta Cuvioasă Parascheva, prilej de a aborda puțin răspândirea geografică a numelui Paraschiv, de la care a derivat hagionimul de mai sus.

Numele, atestat, inițial la feminin, derivă din grecescul paraskevi, numele dat, în greacă, zilei de vineri, având semnificația de „pregătire”. Replica slavă balcanică a termenului este petka, cu semnificația de „a cincea zi a săptămânii” (deci, tot vineri). Probabil, în vremea bilingvismului româno-slav, s-au dezvoltat, la români, tradițiile ce o atestă pe Sfânta Vineri.

Cuvioasa Parascheva s-a născut într-un sat din Tracia, la Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol. A trăit în prima parte a secolului al XI-lea. După nenumărate fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, atunci când a trecut la Domnul, după o vreme, trupul său a fost descoperit printr-o minune. În apropiere de locul în care se afla îngropat trupul Cuvioasei, a ajuns dus de ape, trupul în putrefacție al unui marinar. Din cauza mirosului, localnicii au săpat o groapă ca să îngroape cadavrul. Săpând, au descoperit și moaștele Sfintei Parascheva. Însă, pentru că nu știau despre cine este vorba, le-au lăsat în continuare în pământ, alături de trupul marinarului. Unui om evlavios din sat, pe nume Gheorghe, i s-a arătat în vis Sfânta Parascheva ca o împărateasă, înconjurată de cete de ostași luminați, căruia i-a zis: „Luați repede moaștele mele și le puneți într-un loc de cinste, pentru ca nu pot să suport mirosul acestui om”.

Fiind scoase din mormânt, Dumnezeu le-a proslăvit cu faceri de minuni. Duăa trecerea sa la cele veșnice, în anul 1235, moaștele Sfintei au fost luate de împăratul Ioan Asan al II-lea, al românilor și bulgarilor (1218-1241), și au fost așezate cu cinste la Târnovo. Mai târziu, în anul 1393, au fost strămutate la Belgrad, și, apoi, în 1521, au fost aduse la Constantinopol, la biserica Patriarhiei. Sfintele moaște au fost dăruite Moldovei de patriarhul Constantinopolului Partenie I (1639-1644), ca mulțumire pentru dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice. Adăugăm faptul că Vasile Lupu era, și el, român balcanic, acest fapt fiind întărit de ajutoarele bănești trimise de voievodul moldovean mănăstirii ortodoxe Lipovina/Lepavina, aflate în Valahia croată, în apropiere de Zagreb.

Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliti greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungand la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie 1641, au fost întâmpinate de Vasile Voda Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman si Huși, de cler și credincioși. Ele au fost așezate spre închinare in Mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi din Iași. Astăzi, moaștele Sfintei Parascheva se află în Catedrala mitropolitana din Iași.

Amintim că, în anul 1944, din cauza războiului, moaștele sfintei au fost mutate de la Iași, la mănăstirea ilfoveana Samurcașești, Ciorogârla. Au fost prezente aici în perioada 10 aprilie 1944 – 27 octombrie 1944. Pe 27 octombrie ele au ajuns la Catedrala Patriarhală, unde au rămase spre închinare până pe 13 noiembrie 1944, revenind ulterior la Iași.

O mare parte a acestor informații este preluată de aici.

Dovadă a marelui atașament față de Cuvioasa Parascheva, nu doar moldovenii, ci românii, în general, inclusiv cei balcanici, au contribuit la proslăvirea ei, inclusiv prin numeroasele atestări ale numelui, cu multe variante și derivate. Primele atestări le întâlnim, în forme ca Paraschia, Paraschița, Parasiia, în Moldova, în secolul al XVI-lea, urmate de altele, în Muntenia, în aceeași vreme. Ulterior, s-au dezvoltat alte numeroase variante și derivate: Schiva, Chiva, Chivuța, Vuța, Pache și altele. Sub influență slavă estică (ucraineană), în Maramureș și în Ardeal, au apărut forme ca Parascovea, Parasuca, Parasca, iar sub influență rusă, în Basarabia circulă formele Parascovia, Prascovia.

Din secolul al XVI-lea sunt atestate deja și forme masculine, în Muntenia, Moldova, Dobrogea sau Ardeal: Para, Schivu, Chivu.

Pe de altă parte, s-au dezvoltat și forme evoluate din termenul slav: Petcu, Petca, Petculescu și altele (N. A. Constantinescu, 1963).

După o opinie argumentată de mai bine de un deceniu, prezentată și în teza de doctorat (publicată în 2007), credem că există o legătură între numele dezvoltate pe „teren lingvistic” grecesc – din paraskevi – sau slav – din petka, în formele românești derivate de la numeralul cinci, atât la nord de Dunăre, cât și în Balcani. Astfel, opinăm că nume precum Cincă, Șincari, Șinca, Cincu, Cinciș și altele (unele dintre ele – toponime), ca și termenul cu care au fost denumiți românii balcanici (în special, aromânii, dar și meglenoromânii) – cincari (pronunțat țințari) sunt derivate de la a cincea zi a săptămânii, vineri, fiind replica românească a numelor Paraschiv(a) sau/și Petcu/Petca. S-ar putea ca aceeași semnificație să aibă și numele satului ardelean Vinerea. Mulți dintre cei numiți astfel – țințari – erau păstori (mai ales la sud de Dunăre) și, deoarece și Cuvioasa Parascheva era tot din zonă, au dezvoltat un atașament deosebit față de Sfântă. Așa se explică și de ce tot un aromân, voievodul Vasile Lupu, reușește să aducă moaștele Sfintei la Iași.