Nici nu s-a uscat bine tușul de pe ultima ștampilă folosită la „evenimentul” electoral din 6-7 octombrie 2018 și credem că putem folosi acest moment spre a vorbi despre utilizarea, de către electoratul român, a absenteismului la urne, ca formă de protest, față de conducători.

Prima asemenea formă de protest a dus chiar la neorganizarea unui „plebiscit” în anul 1917. Atunci, Petre P. Carp, germanofil, rămas în teritoriul ocupat de germani, a inițiat organizarea acestei „consultări” populare, pentru detronarea regelui „trădător de țară” Ferdinand, care, în august 1916, mergând contra țării natale, a mers la război cu Antanta. Așa-zisa „pantahuză” nu a avut aproape deloc sprijin, după Constantin Kirițescu (Istoria Războiului pentru Întregirea României), motiv de a nu se pomeni deloc despre acest eșec în presa germanofonă din capitala ocupată a României (Bukarester Tagblatt).

În anul următor, după semnarea „păcii” de la Buftea/București, s-au organizat alegeri parlamentare, inclusiv în sudul țării, ocupat de Puterile Centrale (mai puțin în Dobrogea, pierdută, temporar, de statul român). Pe lângă refuzul liberalilor și al conservator-democraților (conduși de Take Ionescu) de a participa la acest scrutin, a mai apărut o formă de protest: deși urmau să voteze printre baionetele austro-germane, mulți alegători, mai ales din sudul țării, au refuzat să meargă la vot, făcând ca scrutinul de la mijlocul anului 1918 să consemneze aproximativ 50% prezență la vot, cel mai mic procent, de dinainte de 1990.

Și în perioada interbelică am consemnat o asemenea manifestare a nemulțumirii electoratului, față de inițiativele „conducătorilor”. Astfel, după venirea la putere, ca monarh al României a lui Carol al II-lea (iunie 1930), cum acesta alesese să trăiască cu Elena Lupescu, concubina sa și nu cu Regina Elena, în cadrul unei vizite la Chișinău, mitropolitul Basarabiei, Înalt Prea-Sfințitul Gurie nu i-a permis să treacă, fără femeia cu care era căsătorit în fața Domnului prin fața Ușilor Împărătești. Monarhul n-a protestat, dar a ținut minte gestul ierarhului, care, în urma mai multor șicanări, a fost nevoit să demisioneze. Ca reacție cetățenească, din 1933, până în 1939, la toate scrutinurile parlamentare (1933, 1937, 1939) și la plebiscitul pentru aprobarea „Constituției” ce a inaugurat dictatura regală (februarie 1938), prezența la vot în județele basarabene a fost sub media țării.

Au urmat alte decenii de regim dictatorial, la cealaltă extremă (comunistă), în vremea căreia, „raportările” oficiale au dat valori apropiate de 100% (pe care le mai putem observa, și azi, în Coreea de Nord). În realitate, știu, cu exemple concrete, că aceste rezultate erau false, supra-dimensionate, cetățenii refuzând, în frecvente cazuri, să se prezinte la urne, spre a „alege”, între PCR și PCR…

Căderea regimului dictatorial, în 1989, a readus viața democratică în România, dar a arătat și că, dacă e nemulțumit, românul boicotează… S-a ajuns, după anul 2000, la scăderea participării la vot la mai puțin de jumătate din alegătorii trecuți pe liste, prima asemenea consultare populară fiind chiar un referendum: cel din mai 2007. De atunci, cu rare excepții (doar la alegerile prezidențiale), prezența la vot a fost, constant sub 50%. Au fost, între aceste consultări, unele în care boicotul a fost miza principală. De exemplu, referendumul din 2012, pentru demiterea președintelui: cvorum sub 50%, ceea ce a însemnat, automat, invalidare! Așa-zișii „conducători” nu au învățat nimic. Deși au scăzut cvorumul la 30%, printr-o decizie perversă, participarea la urne la „consultarea” populară din 6-7 octombrie abia a depășit 20%. Consecința? Rezultat invalidat!