Despre distribuția crono-spațială și statistică a ariilor dialectale traco-dace și românești

Încercarea noastră de a aprecia numeric, fie și orientativ, importanța elementului traco-dac, romanizat, devenit ulterior românesc, prilejuiește și ocazia de a vorbi despre însemnătatea diferitelor ramuri ale neamului nostru. De asemenea, exceptând primele momente analizate (anii 100 î. Hr. și 100 d. Hr., pentru care ne-am raportat și la limitele de atunci ale Regatului dac), ne vom referi și la configurația etnică a teritoriului ce a format, în intervalul 1918-1940, România Mare, aflată, în acest an, la momentul Centenarului.

Astfel, cu puțin timp înaintea domniei lui Burebista (anul 100 î. Hr.), din cei aproape 2,4 milioane de traco-daci, cei mai numeroși erau traco-moesii, localizați în estul și nordul Peninsulei Balcanice (peste 1,4 milioane), urmați de traco-daci (geto-daci), cu aproape 1 milion și de traco-frigieni (localizați în nord-vestul Asiei Mici) cu doar câteva zeci de mii de oameni. Așa cum a arătat Sorin Olteanu (2010), limitele între cele trei ramuri ale neamului tracic nu erau tranșante, fiind vorba de arii de tranziție între ele, așa încât, atât aceste valori, cât și cele de mai jos, oricum cu caracter estimativ, trebuie privite doar orientativ.

Facem o paranteză, spre a sublinia faptul că, pe teritoriul statului dac creat și condus de Burebista, populația totală era de aproximativ 2 milioane de locuitori, dintre care peste 1,26 milioane erau traco-daci (circa 63,9%), restul – alte neamuri: greci, macedoni, celți, baltici, sarmați sciți… În concluzie, o bună parte din neamul tracic (mai ales din sudul Balcanilor și din Asia Mică) nu era cuprins în Regatul dac, iar, pe de altă parte, statul dac era un adevărat mozaic etnic, cu predominanța traco-dacilor și, în special, a ramurii lor nordice – a geto-dacilor. Datele efective pot fi contestate, dar aceste concluzii – nu (fiind susținute și de descoperirile arheologice, de inscripții sau de însemnările autorilor vremii)! Ceea ce ar ține, teritorial, de România interbelică, avea peste 730 de mii de locuitori, dintre care cam 550 de mii erau traco-daci (74,8%).

Două secole mai târziu, spre finalul domniei regelui dac Decebal, neamul tracic crescuse la aproape 2,7 milioane, dar, din aceștia, cam 700 de mii erau deja romanizați (predominant – la sud de Dunăre). Faptul că romanizarea făcuse progrese importante în Balcani explică de ce numărul traco-moesilor balcanici scăzuse la aproximativ un milion, în vreme ce geto-dacii erau circa 900 de mii, restul – cam 100 de mii fiind reprezentat de traco-frigienii asiatici.

Regatul dac al lui Decebal, restrâns aproximativ la teritoriul României interbelice (fără Dobrogea), avea peste 900 de mii de locuitori, din care aproximativ 500 de mii erau geto-daci (cam 55%). Restul populației era reprezentat de diferite grupuri minoritare de greci, celți (pannoni), illiri, germanici, sarmați, sciți și chiar romani (destul de puțini, dar erau!). Scăderea ponderii geto-dacilor era cauzată și de așezarea, mai ales spre marginile statului dac, a unor grupuri de migratori (sarmați, germanici). Între limitele României interbelice s-ar fi găsit 680 de mii de locuitori, dintre care peste 440 de mii erau traco-daci (64,8%), la care se adăugau și câteva zeci de mii de traco-daci romanizați, localizați cu precădere în Dobrogea, deja parte a Imperiului, la acel moment.

Este dificil să apreciem ce particularități individualizante îi deosebeau, ca nuanțe pe vorbitorii latinei carpato-balcanice, mai exact ai dialectului traco-daco-roman al limbii latine, în jurul anului 600. Cert este doar faptul că, de această dată, raporturile erau inversate, în favoarea traco-romanilor: din cei aproximativ 2,6 milioane de traci, numai vreo 650 de mii mai erau traci neromanizați (cam 100 de mii de frigieni, în curs de grecizare, restul – în proporții egale, traco-daci, respectiv traco-moesi), ceilalți (2 milioane) fiind deja traci romanizați.

Actualul teritoriu al României interbelice adăpostea cam 750 de mii de locuitori, dintre care cam 400 de mii erau traco-daco-romani (53%), iar 45 de mii (cam 6%) – traco-daci (mai ales din resturile vechilor daci liberi: tirageți, carpi, costoboci). Alături de strămoșii noștri, romanizați sau nu, trăiau diferite grupuri de greci, slavi, avari, germanici, baltici.

După alte 4 secole, în jurul anului 1000, tot circa 2 milioane era numărul total al romanicilor estici, urmașii traco-daco-romanilor, deveniți români. Declinul demografic se datorează, pe de-o parte, asimilării unora dintre traco-daci (frigienii din Asia Mică, grecizați) sau dintre traco-daco-romani (mai ales prin slavizare, atât la nord de Dunăre, cât și în regiunile balcanice), iar pe de alta – unui spor natural mai degrabă modest spre nul, ținând cont și de succesiunea „valurilor” migratoare, ce au afectat, din secolul al VII-lea cam tot spațiul carpato-balcanic. Pe baza împărțirii „dialectale” a lui Gheorghe Ivănescu (1980), acum circa un mileniu, cele 4 „dialecte” ale limbii române aveau un număr de vorbitori destul de apropiat, de ordinul sutelor de mii fiecare. Cel mai important „dialect” era cel macedo-meglenoromân, cu peste 860 de mii de vorbitori, urmat de „dialectul” moldo-muntean – cu aproape 590 de mii, de cel rotacizant – cu peste 440 de mii și de cel ardeleano-banato-crișano-maramureșean – cu mai puțin de 180 de mii de vorbitori. Importanța demografică a dialectului sud-dunărean (macedo-meglenoromân) explică de ce, în jurul anului 1000, primii care s-au afirmat în crearea unor formațiuni politice au fost frații noștri balcanici (prin Vlahia Mare a lui Niculiță și, apoi, prin răscoala Asăneștilor, care a dus la crearea Imperiului româno-bulgar).

Teritoriul României interbelice era locuit de aproape 930 de mii de oameni, dintre care aproape 520 de mii erau români (55,9%). Alături de aceștia trăiau greci, italieni, evrei, baltici, ruși, bulgari, sârbo-croați, maghiari, pecenegi…

Până la mijlocul celui de-al doilea mileniu au erei creștine (1500), situația s-a schimbat foarte mult. În primul rând, în urma unor redistribuiri, distribuția dialectelor limbii române a ajuns la configurația pe care româna o va păstra, în linii mari, până azi. Astfel, o parte a rotacizanților din vestul și nord-vestul României au fost „cuprinși”, împreună cu vorbitorii fostului „dialect” ardeleano-banato-crișano-maramureșean, într-un dialect dacoromân ce includea 2 milioane de vorbitori, din totalul de 2,9 milioane de românofoni. Totuși, dialectul rotacizant (istroromân, mai târziu) mai era, încă, al doilea ca importanță, dar la mare distanță, cu peste 470 de mii de vorbitori (localizați în vestul Peninsulei Balcanice – mai ales în Bosnia-Herțegovina, Croația și Slovenia), acesta fiind urmat de dialectele meglenoromân (cu circa 210 mii) și macedoromân/aromân (cu aproape 190 de mii). Dacă meglenoromânii mai ocupau sudul Bulgariei și al Serbiei, părți din R. Macedonia și din nordul Greciei, aromânii se localizau în special în Grecia, Albania și o parte din R. Macedonia. În R. Macedonia și în nordul Greciei, aromânii și meglenoromânii erau în contact deja și se și amestecaseră (oarecum asemănător cu modul în care rotacizanții din Maramureș și Apuseni se aflau în contact cu restul vorbitorilor dialectului dacoromân).

Pe teritoriul României interbelice se aflau 2,3 milioane locuitori, dintre care 1,6 milioane erau români (69,7%), împreună cu care conviețuiau grupuri de greci, italieni, armeni, evrei, turci, tătari, țigani, lituanieni, polonezi, cehi, slovaci, ucraineni, ruși, sârbi, croați, germani, maghiari, găgăuzi. Ordinea enumerării nu ține deloc cont de ponderea deținută de fiecare etnie. Creșterea nu doar numerică, ci și procentuală a elementului românesc are două explicații: asimilarea unora dintre reprezentanții minorităților (atestată, până azi și onomastic, prin nume ca Grecu, Armeanu, Turcu, Tătaru, Leahu, Rusu, Sârbu, Neamțu, Ungur și altele, purtate, azi, de etnici români), respectiv, refugierea în acest areal a unor grupuri de români (în special din Balcani, retrași din calea înaintării otomane și atestați, poate, de purtători ai unor antroponime ca Scheau).

La începutul secolului al XIX-lea (1820-1831), numărul total al românilor se apropia de 6,4 milioane. Aproape 6 milioane aparțineau dialectului dacoromân, care se evidenția net față de celelalte. Doar dialectul aromân înregistrase o ușoară creștere, la peste 280 de mii de vorbitori, fiind, însă, departe de cel mai însemnat dialect românesc. Celelalte două dialecte erau în declin: meglenoromânii abia mai treceau de 100 de mii, în vreme ce istroromânii scăzuseră la aproximativ 45 de mii.

În cuprinsul limitelor statului român interbelic, din cei 7 milioane de locuitori, peste 5 milioane erau români (71,8%), alături de care trăiau grupuri mai mari sau mai mici de maghiari, germani, greci, italieni, armeni, evrei, țigani, polonezi, cehi, slovaci, ucraineni, ruși, bulgari, sârbi, croați, turci, tătari, găgăuzi.

În urmă cu aproximativ un secol (1908-1913), numărul românilor era aproape dublu, ajungând la aproape 12,2 milioane. Aproape 11,5 milioane dintre aceștia erau vorbitori ai dialectului dacoromân, peste 500 de mii vorbeau dialectul aromân, aproape 150 de mii – pe cel meglenoromân și aproape 45 de mii – dialectul istroromân. Remarcăm faptul că, de această dată, deși nu toate dialectele au înregistrat creșteri, nici unul nu se afla în declin.

Momentul la care ne referim se află foarte aproape de anul 1918, în care s-a făurit România Mare. Între aceste limite, trăiau 15 milioane locuitori, dintre care românii totalizau aproape 10,7 milioane (70,8%), restul fiind reprezentat de etniile menționate mai sus. Ușoara scădere a ponderii românilor se explică, măcar în parte, prin efectele politicilor de deznaționalizare a elementului românesc din Transilvania, Bucovina și Basarabia, politici puse în practică mai ales în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Să ne referim și la situația din zilele noastre (2001-2016). De această dată, din cei peste 21,8 milioane de români din spațiul carpato-balcanic, mai mult de 21,4 milioane sunt reprezentați de vorbitorii dialectului dacoromân, rămas cel care domină net ansamblul limbii române și singurul care a înregistrat creșteri în ultimul secol. Cei peste 400 de mii de vorbitori ai celorlalte dialecte se repartizează între aromâni – aproape 400 de mii, meglenoromâni – aproape 22 de mii și istroromâni – mai puțin de 3 mii de vorbitori.

Dacă România de azi ar avea granițele României interbelice, ar totaliza 25 de milioane de locuitori, dintre care 20,4 milioane ar fi români (81,6%), restul de aproape o cincime din populație fiind reprezentat de grupurile etnice sus-menționate, dar în proporții diferite față de momentele anterioare. Notăm trendul crescător al ponderii elementului românesc în ultimul secol: 70,8% la începutul secolului trecut, 73% în perioada interbelică (recensământul din 1930) și 81,6% – în prezent.

Remarcăm, la final, câteva particularități. Astfel, pe vremea lui Burebista, statul dac era, mai degrabă, un stat traco-dac, ceea ce justifică afirmația lui Acornion, rămasă pe inscripția de la Dionysopolis (Balcic), despre regele unificator al strămoșilor noștri: „cel mai mare dintre regii traci”. Majoritatea populației acestui stat și atunci și pe timpul lui Decebal, era formată din autohtonii traco-daci, deși proporția celor incluși în Regatul dac a scăzut. De asemenea, începută chiar înainte de domnia lui Burebista, romanizarea strămoșilor noștri a progresat, mai lent până la cucerirea Daciei de către împăratul Traian, apoi, din ce în ce mai rapid, astfel încât, la finele antichității, cam două treimi dintre traco-daci erau deja parte a lumii roman(izat)e.

Deși ponderea populației autohtone, ce locuia pe teritoriul statului român unificat în anul 1918 a cunoscut un declin, început chiar din primele secole ale erei creștine, treptat, mai ales după anul 1000, aceasta a cunoscut creșteri aproape continui (excepție făcând ușorul recul procentual menționat acum un secol), de la circa două treimi în 1500, la peste 4/5 în prezent. Creșterea s-a produs atât prin aportul de români veniți aici din celelalte regiuni ale spațiului carpato-balcanic (migrați mai ales din Balcani, dar nu numai!), cât și prin sporul natural al elementului românesc și prin asimilarea, treptată, în timp, a unor grupuri aparținând altor etnii.

Refugierea multor români din afara teritoriului României interbelice și tendințele asimilatorii ale grupurilor etnice majoritare în acele regiuni (prin politica națională a statelor în cauză), au dus, mai ales după 1800, la declinul românității carpato-balcanice din restul spațiului analizat, declin ce continuă și în prezent.