aiepta , vb., I, tranz. şi refl. = 1. A(-şi) aranja ţinuta, a (se) găti, a (se) dichisi. 2. În expr.: ,,(Nu) ţi se aiaptă” – (nu) ţi se potriveşte, nu te prinde. (Are şi celelalte sensuri consemnate în DA). (rom. *aljeptu?)
„Ale(a)ptă” e varianta lor (poate am avut-o și noi!) a lui „aleasă”. Funcționează la fel ca perechea „înțeleaptă” – „înțeleasă”!
Da, îmi plac armânii și, în general tot ce are legătură cu „fibra” asta românească. La seminarul de Geografie culturală și etnografie, ultima ședință cu studenții este de audiție de folclor din spațiul carpato-balcanic – preponderent românesc, inclusiv cu melodii armânești, istroromâne sau meglenoromâne, ba am găsit și un fragment de cântec românesc cântat de țigani băieși din Cănija Mare/Nagy Kanizsa! Mai mult, am un colaj de cântece românești moldo-valahe, de pe la 1700 și ceva, interpretate, cu instrumentația de atunci, de formația „Anton Pann”, formată din absolvenți de Conservator! Am găsit pe net o melodie ale căror versuri sunt identice în dialectele dacoromân și aromân – „Cine bate seara la fereastra mea (varianta nord-dunăreană o cântau Irina Loghin și Benone Sinulescu), dar și fragmente din muzica simfonică a compozitorului ceh Leo Janacek, intitulată (Va)Lachian Dances (Dansuri valahe) = prelucrări după folclor românesc/valah din Valahia moravă…
Iar muș(e)at(ă) (adesea, chiar dacă nu e scris, armânii diftonghează 🙂 ) e derivat, din frumos-frumușat-mușat. La noi s-a pierdut, a rămas mai mult în onomastică, deși profesorul Losonczi de la Cluj susține că, în Ardeal, copilul până la un an (sau până la botez – nu mai rețin exact) se numește „copil mușat”… De fapt, dialectele balcanice – și mai ales cel armânesc! – ne „ajută” să reconstituim cam ce română vorbeam și noi, acum câteva secole sau chiar un mileniu (de când s-a „rupt” legătura noastră directă cu aromânii, cu care, până pe la 1500, am mai comunicat prin „intermediar” meglenoromân.
Am citit undeva (nu mai rețin unde și de-asta regret că n-am notat undeva 🙂 ) că, pe la 1700, la Viena, Boiagi, autorul primei gramatici armânești s-a întâlnit cu reprezentanți ai Școlii Ardelene (cu Șincai, sigur) și ăștia, impresionați de „puritatea” romană a dialectului armânesc urmăreau, ca să curețe româna nord-dunăreană de impuritățile nelatine, să preia cuvinte din dialectul lui Boiagi!
Și mereu mă întreb cum ar fi fost lumea românească azi, dacă, înaintea Școlii Ardelene, le „ieșea” aromânilor „deșteptarea națională” prin Școala Moscopoleană? Ne-ar fi „trădat” și ei, să fi avut o Aromânie independentă, cum a făcut Maiorescu, la București, în 1913, după al doilea război balcanic?
Mușat apare la noi și sub forme scurte, Mușa, Mușe. Într-un dicționar din Vâlcea cred că găsisem un sens oarecum nou, poate fără legătură.
În trecut cred că aveam o sinonime mult mai bogată decât azi pentru același concept: mălos, bucur (foarte rar), livr.crasnă(frumusețe), frumos ( hidronim arh.Formoza în N-V țării).
Dacă intrau toate în limba literară am fi avut *bucurețe (ca borețe) sau *bucurie (dial.alb.bukuria), *măloșie .. crasnă l-aș elimina complet și din topinimie.
Niciodată nu-i prea târziu să mai primenești limba asta, însă lucrezi cu ce ai la îndemână, Româna veche, apoi treci la dialectele sudice. Dacă forțezi prea mult întâmpini rezistență.
În mare avem și noi aceleași cuvine ca ei, dar e un anumit cumul lexical care ar fi folositor, iar altul să-l relegăm dicționarelor istorice.
Am un ghimpe contra anumitor maghiarisme, turcisme și slavisme, care oricum și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul. N-aș exagera totuși, tăiand prea multe demolezi întreg eșafodul, numai cât să dăm un caracter daco-roman mai pronunțat ”României” (=”limbei”).
Îmi plac unele decalcuri peste care mai dau prin dicționare, semn că la un moment dat aveam idei sănătoase: defipt (fixat), afipt (afiș), acurat (exact, limpede).
Viața asta modernă, trepidantă, nu prea îți mai lasă timp de cumpănire. Am aproape 38 de ani și mă gândeam cât timp a trecut de când n-am mai auzit pe cineva să ajuneze (postească) sau să spună ”azi e sărbătoare mare, n-ar trebui să muncim!”. 🙂
În sfârșit, am multe cuvinte care mi-s dragi, mai ales acelea prin care spun multe fără să scriu la fel de mult. Problema este că nu mă fac înțeles. Bătrânii de la țară aveau felul acesta de a se exprima scurt și la obiect.
Într-un fel va trebui să reînvățăm și noi cum să comunicăm direct și ”chiar”, fără înflorituri de prisos.
Cu excepția celor a căror meserie este scrisul. 🙂
Văd că-ți place mult ”musacaua” armânească!
Mă întreb cum ar suna dacă aleptă în loc de mușată? 🙂
https://en.wiktionary.org/wiki/aleptu
http://boatseaarmaneasca.ro/cultural/grailu-armanescu/dictionar-aroman-roman/a-b-c-d-dh-e/litera-a
aiepta , vb., I, tranz. şi refl. = 1. A(-şi) aranja ţinuta, a (se) găti, a (se) dichisi. 2. În expr.: ,,(Nu) ţi se aiaptă” – (nu) ţi se potriveşte, nu te prinde. (Are şi celelalte sensuri consemnate în DA). (rom. *aljeptu?)
„Ale(a)ptă” e varianta lor (poate am avut-o și noi!) a lui „aleasă”. Funcționează la fel ca perechea „înțeleaptă” – „înțeleasă”!
Da, îmi plac armânii și, în general tot ce are legătură cu „fibra” asta românească. La seminarul de Geografie culturală și etnografie, ultima ședință cu studenții este de audiție de folclor din spațiul carpato-balcanic – preponderent românesc, inclusiv cu melodii armânești, istroromâne sau meglenoromâne, ba am găsit și un fragment de cântec românesc cântat de țigani băieși din Cănija Mare/Nagy Kanizsa! Mai mult, am un colaj de cântece românești moldo-valahe, de pe la 1700 și ceva, interpretate, cu instrumentația de atunci, de formația „Anton Pann”, formată din absolvenți de Conservator! Am găsit pe net o melodie ale căror versuri sunt identice în dialectele dacoromân și aromân – „Cine bate seara la fereastra mea (varianta nord-dunăreană o cântau Irina Loghin și Benone Sinulescu), dar și fragmente din muzica simfonică a compozitorului ceh Leo Janacek, intitulată (Va)Lachian Dances (Dansuri valahe) = prelucrări după folclor românesc/valah din Valahia moravă…
Iar muș(e)at(ă) (adesea, chiar dacă nu e scris, armânii diftonghează 🙂 ) e derivat, din frumos-frumușat-mușat. La noi s-a pierdut, a rămas mai mult în onomastică, deși profesorul Losonczi de la Cluj susține că, în Ardeal, copilul până la un an (sau până la botez – nu mai rețin exact) se numește „copil mușat”… De fapt, dialectele balcanice – și mai ales cel armânesc! – ne „ajută” să reconstituim cam ce română vorbeam și noi, acum câteva secole sau chiar un mileniu (de când s-a „rupt” legătura noastră directă cu aromânii, cu care, până pe la 1500, am mai comunicat prin „intermediar” meglenoromân.
Am citit undeva (nu mai rețin unde și de-asta regret că n-am notat undeva 🙂 ) că, pe la 1700, la Viena, Boiagi, autorul primei gramatici armânești s-a întâlnit cu reprezentanți ai Școlii Ardelene (cu Șincai, sigur) și ăștia, impresionați de „puritatea” romană a dialectului armânesc urmăreau, ca să curețe româna nord-dunăreană de impuritățile nelatine, să preia cuvinte din dialectul lui Boiagi!
Și mereu mă întreb cum ar fi fost lumea românească azi, dacă, înaintea Școlii Ardelene, le „ieșea” aromânilor „deșteptarea națională” prin Școala Moscopoleană? Ne-ar fi „trădat” și ei, să fi avut o Aromânie independentă, cum a făcut Maiorescu, la București, în 1913, după al doilea război balcanic?
Mușat apare la noi și sub forme scurte, Mușa, Mușe. Într-un dicționar din Vâlcea cred că găsisem un sens oarecum nou, poate fără legătură.
În trecut cred că aveam o sinonime mult mai bogată decât azi pentru același concept: mălos, bucur (foarte rar), livr.crasnă(frumusețe), frumos ( hidronim arh.Formoza în N-V țării).
Dacă intrau toate în limba literară am fi avut *bucurețe (ca borețe) sau *bucurie (dial.alb.bukuria), *măloșie .. crasnă l-aș elimina complet și din topinimie.
Niciodată nu-i prea târziu să mai primenești limba asta, însă lucrezi cu ce ai la îndemână, Româna veche, apoi treci la dialectele sudice. Dacă forțezi prea mult întâmpini rezistență.
În mare avem și noi aceleași cuvine ca ei, dar e un anumit cumul lexical care ar fi folositor, iar altul să-l relegăm dicționarelor istorice.
Am un ghimpe contra anumitor maghiarisme, turcisme și slavisme, care oricum și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul. N-aș exagera totuși, tăiand prea multe demolezi întreg eșafodul, numai cât să dăm un caracter daco-roman mai pronunțat ”României” (=”limbei”).
Îmi plac unele decalcuri peste care mai dau prin dicționare, semn că la un moment dat aveam idei sănătoase: defipt (fixat), afipt (afiș), acurat (exact, limpede).
Viața asta modernă, trepidantă, nu prea îți mai lasă timp de cumpănire. Am aproape 38 de ani și mă gândeam cât timp a trecut de când n-am mai auzit pe cineva să ajuneze (postească) sau să spună ”azi e sărbătoare mare, n-ar trebui să muncim!”. 🙂
În sfârșit, am multe cuvinte care mi-s dragi, mai ales acelea prin care spun multe fără să scriu la fel de mult. Problema este că nu mă fac înțeles. Bătrânii de la țară aveau felul acesta de a se exprima scurt și la obiect.
Într-un fel va trebui să reînvățăm și noi cum să comunicăm direct și ”chiar”, fără înflorituri de prisos.
Cu excepția celor a căror meserie este scrisul. 🙂