3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a III-a

3.2.2. Subperioada de tranziție de la Adunările ad-hoc la începutul domniei lui Carol I (1857-aprilie 1866).

Aceasta este o „subperioadă de tranziție” și datorită dificultății de a găsi o anumită continuitate a votului electoratului pentru una sau alta dintre orientări. De asemenea, consecință a Conferinței de Pace de la Paris (1856), care a luat în discuție și statutul Principatelor Române, în urma dorințelor celor două Adunări ad-hoc (1857) de Unire a celor două state românești, Adunările Elective, alese pe baza Convenției de la Paris (1858), au votat același domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea[2] (24 ianuarie/5 februarie 1859[3]).

AAH iul 1857 ok

Figura 16

 

Forțele antiunioniste externe (în principal, Austria, dar și Imperiul otoman) au încercat, folosindu-se de factorii interni (grupați în jurul caimacamului Vogoride) să impună, prin falsificarea alegerilor din iulie 1857, pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, opinia că românii (sau măcar o parte a lor) nu voiesc Unirea. Neparticiparea la vot a unei mari părți a electoratului moldav, protestele (între care s-a înscris și demisia lui Alexandru Ioan Cuza din funcția de pârcălab de Covurlui) și demascarea falsurilor patronate de Vogoride au avut ca rezultat repetarea alegerilor, care au dus la o Adunare extrem de favorabilă Unirii. Documentele vremii evidențiază atât absenteismul masiv la vot în iulie 1857 și numele deputaților aleși, în bună măsură, prin fals și presiuni – realități prezentate în harta de mai sus –, cât și opțiunile electoratului și compoziția adunărilor alese, în ambele Principate, în septembrie 1857.

Vot p pol 1857-apr 1866 ok

Figura 17

 

Dubla alegere a lui Cuza nu a însemnat deloc o cooperare fără probleme între domnitor și legislativele din cele două țări-surori, ba chiar dimpotrivă. Ambele Adunări Elective au fost dizolvate o dată în 1860, cea munteană – și în anul următor, iar după contopirea lor într-un singur Parlament, în ianuarie 1862, a survenit „lovitura de stat” din mai 1864, când legislativul a fost din nou dizolvat. Dacă opțiunile electoratului țin cont de scrutinurile din 1860-1861 la un loc (s-au manifestat, în linii mari, aceleași opțiuni), reprezentarea crono-spațială a mandatelor evidențiază cei doi ani electorali independent unul de celălalt.

Mandate p pol sept 1857-apr 1866 ok

Figura 18

 

Odată cu unificarea administrativă a Principatelor Unite (ianuarie 1862), primul guvern unic al țării, condus de Barbu Catargiu, a decis desființarea Comisiei Centrale de la Focșani (14 februarie) și a ministerelor din Moldova, în locul acestora, ca măsură tranzitorie, fiind create directoratele. Întreaga domnie a lui Cuza, ca și cele câteva luni dintre actul abdicării sale și promulgarea Constituției din 1866 au stat, în planul legislației constituționale, sub semnul Convenției de la Paris[4] (adaptată, în 1864, de Cuza, prin acel „Statut Dezvoltător”). Tot în urma menționatei Conferințe de Pace, la teritoriul Principatelor (din 1862 – al României) se adaugă 3 județe din sudul Basarabiei, atribuite în 1856[5].

În privința preferințelor votanților se remarcă, totuși, conturarea unui areal preponderent liberal în jurul Bucureștilor și în sudul Moldovei, nordul acesteia, vestul Munteniei și o bună parte a Olteniei înclinând, timid, să-i prefere pe conservatori (această clasă deținând peste jumătate din numărul unităților administrative: 18 din 33). Există și câteva unități administrative – Bacău, Râmnicul Sărat, Muscel, Mehedinți – unde se constată o „alternanță” a votului liberali-conservatori.

În linii mari, reprezentarea parlamentară urmează preferințele alegătorilor, pe fondul oscilațiilor între cele două curente politice menționate, schițându-se, însă, o dominanță a mandatelor conservatoare. Diviziunile administrative cu preponderență peste medie a mandatelor liberale sunt doar Vaslui, Cahul, Covurlui – în vechiul Principat al Moldovei – Ialomița, Dâmbovița și Dolj în sudul nou-apărutului Principat al României unite. Se disting și câteva unități administrative cu alternanță a dominanței politice între liberali și conservatori, în linii mari, aceleași ca și la distribuția voturilor (se adaugă Putna). Mandatele atribuite înaltelor fețe bisericești mai sunt alocate în cele două Adunări până la înființarea Senatului, din 1864, locurile de parlamentar atribuite clerului fiind incluse în componența Corpului Ponderator (numit Senat, din 1866).

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Datele se regăsesc în colecția Acte și documente relative la istoria renascerei României, în vol. V, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1890, p. 204-205, 326-327, 370-371, 612, 655, 674-687, 968-969 și în vol VI (1896), partea I, p. 1-30 și partea a II-a, p. 182-184 – pentru scrutinurile din anul 1857, respectiv, în vol VIII (1900), p. 49-85, 102-104 și 502-505 – pentru alegerile din decembrie 1858-ianuarie 1859.

[3] Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza la 5/17 ianuarie, iar cea a Țării Românești – la 24 ianuarie/5 februarie. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, în Vechiul Regat a rămas în uz calendarul „pe stil vechi” (ca și în Basarabia, aflată sub ocupație rusă), în vreme ce în Bucovina și Transilvania se utiliza calendarul „pe stil nou”. Trecerea la calendarul „pe nou” s-a produs în primăvara anului 1919, când ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie. Utilizarea a două calendare a dus și la o adevărată inconsecvență în privința sărbătoririi unor zile deosebite din viața românilor. Astfel, dacă Ziua Unirii Principatelor se serbează după calendarul „pe stil vechi” (la 24 ianuarie), Ziua Națională a țării – fixată la 1 Decembrie, după 1989 – amintește de proclamarea Unirii cu Țara a regiunilor de la vest de Carpați, consemnată după calendarul „pe stil nou”. Involuntar, se aplică „regula” de „a nu avea nici o regulă”. În aceste condiții, spre a avea, în cele din urmă, o regulă, fie se fixează ca zi de serbat Unirea Principatelor, cea de 5 februarie („pe stil nou”), fie se mută Ziua Națională pe 18 noiembrie (după calendarul din 1918, „pe stil vechi”). O altă „tradiție”, cel puțin curioasă, este cea a „serbării Zilei Unirii Principatelor” la Iași pe 24 ianuarie, în condițiile în care, în acea zi a anului 1859, cei care l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza au fost membrii Adunării Elective de la București.

[4] Rezultatele alegerilor pentru anii 1860 (ambele principate) și 1861 (doar Țara Românească) au fost publicate în Monitorul Oficialu a Moldovei, respectiv în Monitorulu Diaru Oficiale alu Țerei Romănesci. Din 1864, rezultatele scrutinurilor legislative antebelice și interbelice au fost publicate în Monitorul Oficial al noului stat unificat (numit Principatele Unite și, după proclamarea Independenței, România).

[5] Ținând cont de faptul că, ulterior (în perioada 1918-1940), teritoriul acestuia a fost alipit județului Ismail, am cumulat datele pentru județul Bolgrad cu cele pentru unitatea administrativă antemenționată.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Reclame