3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea I

3.1. Introducere. Adunări legislative în spațiul românesc în antichitate și Evul Mediu

Conturarea unor structuri de tip legislativ s-a realizat încă din perioada premergătoare formării statului dac și din timpul consolidării Regatului dac. În perioada romană, spațiul inițial traco-dacic, în curs de romanizare, a depins de Senatul roman. După retragerea aureliană, vechile structuri specifice localnicilor au fost continuate de cele existente în vremea uniunilor de obști, a cnezatelor, ducatelor și/sau voievodatelor ce au premers întemeierea statelor feudale românești (secolele IX-XIII).

Primele structuri legislative par să fi apărut încă din vremea cristalizării uniunilor de triburi traco-geto-dace (secolele VI-I î. Hr.) – conduse de regișori (Ion Conea, 1947), care a precedat formarea Regatului dac condus de Burebista. Astfel, organizarea uniunilor de triburi ca democrații militare permitea războinicilor să se întrunească în Adunarea Poporului, care avea, între prerogative, și pe aceea a alegerii conducătorului uniunii de triburi. Treptat, și ca urmare a apariției diferențierilor sociale, rolul Adunării a slăbit, acesta fiind concurată de Sfatul Bătrânilor, organ aristocratic care, începând cu veacul al II-lea î. Hr. are rolul de a-l alege pe rege (ulterior, funcția regală devenind ereditară). Adunarea s-a menținut în timpul Regatului dac (devenind un Sfat regal[2]), regele având în subordinea sa consilieri regali, care erau dregători însărcinați de monarh cu diverse atribuții: supravegherea activităților agricole, comandanți de cetăți, trimiși diplomatici (C. Dariescu, 2008).

Sp traco-dacic sec V-II i Hr+ad legisl

Figura 1

 

Intrarea treptată a spațiului carpato-balcanic sub influența Imperiului roman a dus la dependența, din punct de vedere legislativ, a acestor ținuturi de Senatul imperial. Perioada mai îndelungată de apartenență a regiunilor balcano-dunărene la Imperiu explică pătrunderea unor originari din această zonă în legislativul roman: un Maximinus[3] (atestat în secolul al III-lea), originar din Tracia sau Moesia și Demetrius[4] (sfârșitul aceluiași secol-începutul celui de-al IV-lea), senator roman devenit martir creștin, sub numele de Sfântul Dimitrie[5].

Senatores provinciae ok

Figura 2

 

Senatores provinciae procentum ok

Figura 3

 

Menționăm, pentru perioada de după întemeierea statelor românești medievale extracarpatice, Sfatul domnesc, respectiv Dieta Transilvaniei (ca adunări de stări, specifice peste tot în Evul Mediu european), reprezentând, la început, toate categoriile social-profesionale, dar restrângându-se, treptat, la a fi apanajul doar al boierimii și al clerului ortodox (în statele românești extracarpatice), respectiv al nobilimii maghiare, al clerului catolic și protestant și al scaunelor săsești și secuiești (în Ardeal).

Aceste adunări nu erau desemnate, însă, pe cale electivă (exceptând „Sfatul bătrânilor”), existând, totuși, și unele situații când membrii stărilor au fost desemnați prin vot în secolul al XVIII-lea. Sfatul Domnesc a avut, între secolele XIV-XV, un număr de circa 10-15 membri în Țara Românească și 20-30 în Moldova[6], evoluând spre 18-20 în Țara Românească[7], respectiv 15 – în Moldova[8], în secolele XVI-XVII.

Parl Tarile Romane sec XIV ok

Figura 4

 

În același timp, în Transilvania, Dieta a avut un număr de aproximativ 45-50 de membri, cuprinzându-i, în general (din veacul al XIV-lea, exclusiv), pe reprezentanții păturilor superioare ale maghiarilor, sașilor și secuilor. Românii au fost excluși complet, după 1366 (deși, reprezentanții clerului ortodox român din Ardeal erau anunțați despre convocarea Adunării țării, nu există mențiuni documentare ale participării efective a acestora[9]). Și în Dietă, o parte a membrilor erau desemnați prin vot[10].

Parl Tarile Romane sec XV ok

Figura 5

 

Parl Tarile Romane sec XVI ok

Figura 6

 

Parl Tarile Romane sec XVII ok

Figura 7

 

Parl Tarile Romane sec XVIII ok

Figura 8

 

Parl Tarile Romane sec XIX ok

Figura 9

 

În timpul domniilor fanariote (cea mai mare parte a veacului al XVIII-lea și primii ani din secolul următor), numărul membrilor Divanului domnesc a ajuns, în anii 1806-1812, la 29 în Țara Românească și la 19 – în Moldova (Alexei Agachi, 2008). În Transilvania, devenită, din 1699, Mare Principat, în componența Imperiului habsburgic, Dieta și-a păstrat componența practic neschimbată, doar din punct de vedere numeric intervenind unele modificări (situații în care numărul de membri în Dietă a ajuns la 130-150)[11]. De asemenea, de această dată, printre membrii Dietei apar episcopii cultelor românești: ortodox și greco-catolic. Dintre dregătorii, unele au și reverberații onomastice, pătrunzând, ca nume de persoană, în repertoriul antroponimic românesc: Ban, Vornic, Logofăt, Vistier(nic), Spătar, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Armaș, Portar, Pitar, Șetrar/Șătrar și altele. Asemenea antroponime au creat și rangurile Dietei ardelene, așa cum este, de pildă, Nemeș. O parte dintre aceste ranguri – ban, vornic, logofăt, spătar, paharnic, etc. – s-au menținut și în perioada Regulamentului Organic până în vremea Unirii Principatelor.

 

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Istoria României. Transilvania, Editura „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997, vol. I, p. 108.

[3] Dacă este Maximinus Thrax, originar din Tracia sau Moesia, perioada de participare la activitățile Senatului ar fi din prima parte a secolului al III-lea, iar dacă este Maximinus Daia, născut în Moesia Superior, va fi fost senator în ultima parte a aceluiași veac. Ambii au ajuns, ulterior demnității senatoriale, împărați romani.

[4] Născut la Salonic/Thessaloniki (Salona – în latină, Sărună – în dialectul aromân), Demetrius a fost martirizat pe când era încadrat în armata romană, în anul 306, în așezarea natală. Difuzia martiriului său explică importanța acordată, în lumea ortodoxă românească, greacă și slavă. Astfel, la români, Sancti Dies Demetrii (26 octombrie) a devenit Sâ(n)medru (la românii nord-dunăreni) și Sumedru (la aromâni, care numesc la fel întreaga lună octombrie, în calendarul popular). Pe de altă parte, la toți românii, sărbătoarea Sfântului Dumitru, ca și cea a Sfântului Gheorghe, au căpătat o deosebită însemnătate în calendarul păstoresc.

[5] După o documentare proprie, din cei 130 de senatori prezenți în legislativul roman, între secolul I î. Hr. și VI d. Hr. (circa 1,24% din totalul, estimat, al senatorilor pentru aceeași perioadă), 103, adică aproximativ 4 cincimi erau originari din Peninsula Italică, 14 (un pic peste o zecime) – din regiunile europene occidentale, doar 2 (1,5%) – din provincii africane, 8 (6,2%) – din ținuturi asiatice și 3 (circa 2%) – din regiunile balcanice.

[6] N Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Editura Academiei, București, 1968, p. 55.

[7] Op. cit., p. 57-58.

[8] Idem, p. 60.

[9] Trócsányi Zsolt, Az erdélyi fejedelemség korának országgyűlései (adalék az erdélyi rendiség történetéhez), p. 27, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1976, p. 27, ISBN 963-05-0843-5.

[10] Op. cit., p. 24.

[11] Anton E. Dörner, Power Structure, in Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas; Magyari, András. The History of Transylvania, Vol. II. (from 1541 to 1711), Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj, 2009, p. 154,. ISBN 978-973-7784-43-8.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Reclame