2. Repartiția crono-spațială a prezenței la vot (1831-2016) – partea I.

 

Abordăm, în această secțiune, chestiunile legate de participarea la urne la diferitele tipuri de scrutinuri desfășurate în spațiul românesc în ultimii peste 180 de ani. Cele mai vechi tipuri de scrutin – și cu o continuitate apreciabilă – sunt alegerile legislative și cele locale, statuate a se desfășura în Principatele Române încă din 1831. Dacă în ceea ce privește alegerile parlamentare, informațiile, fie și incomplete, sunt accesibile încă din vremea Regulamentului Organic, despre scrutinurile locale nu avem date, cât de cât concludente, decât începând cu perioada interbelică[1].

Celelalte tipuri de scrutin fie s-au desfășurat cu mari discontinuități – plebiscitele și referendumurile –, fie au apărut recent: alegerile prezidențiale (fără prea mare importanță înainte de 1989, datorită lipsei de competiție și desemnării șefului statului de către Marea Adunare Națională), abia din 1990, iar cele europarlamentare – din 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană[2].

Din aceste considerente, analiza crono-spațială a prezenței la vot se va baza, în principal, pe alegerile legislative, la care se adaugă plebiscitele și referendumurile (atunci când s-au desfășurat), alegerile locale (cu privire specială asupra perioadelor interbelică și postdecembristă), alegerile prezidențiale și cele europarlamentare (din momentul în care se desfășoară, pe bază de vot popular).

Prez vot 1831-2016+pleb-ref ok

Figura 1

 

Prezența la vot în spațiul românesc s-a situat, în general la valori ridicate – de obicei de peste 65-70 sau chiar 80% – în mai toată perioada de democrație antebelică și interbelică[3]. Instaurarea regimurilor autoritare și/sau totalitare – în perioada 1938-1989 – a dus la creșterea valorilor la peste 90 sau chiar aproape 100% (datele oficiale trebuind privite, însă, cu deosebită circumspecție).

După 1989, revenirea la democrație a dus, mai ales în ultimul deceniu al perioadei la o scădere continuă a procentului de alegători prezenți la vot[4]. O tendință, timidă, de revigorare pare să se constate cu prilejul alegerilor prezidențiale din 2009 și 2014, când rata participării la scrutin a cetățenilor cu drept de vot a depășit, cu puțin, 50%.

Putem detalia distribuția crono-spațială a participării la urne a alegătorilor pe perioadele și subperioadele politico-electorale cuprinse între 1831-1832 (când a intrat în vigoare Regulamentul Organic în Principatele Dunărene și s-au desfășurat primele alegeri legislative și locale) și ultimul scrutin prezidențial (2014).

Astfel, în perioada antebelică, prima subperioadă (numită „regulamentară”) s-a caracterizat printr-o prezență la urne în general peste medie în nordul Moldovei, în Oltenia și în județul Ilfov (cuprinzând și Bucureștii). Celelalte regiuni se evidențiază prin participare mai redusă decât media Principatelor[5].

Prez vot complex 1831-1847 ok

Figura 2

 

 

Următoarea subperioadă, a fost una de tranziție, în care s-a produs Unirea Principatelor. Moldova s-a caracterizat printr-o prezență la urne mai modestă (exceptând partea de sud), în vreme ce sudul țării (inclusiv Ilfovul și Bucureștii) au manifestat, în general, o participare la vot peste media națională.

Prez vot complex 1857-1866 ok

Figura 3

 

 

O excepție de la regula prezenței la vot a mai mult de jumătate din alegători o constituie scrutinul, falsificat, organizat în Moldova în iulie 1857, pentru desemnarea Adunării ad-hoc.

Prez vot parl iul 1857 ok

Figura 4

 

Descoperirea și publicarea falsurilor caimacamului Nicolae Vogoride și probarea amestecului puterilor străine care nu vedeau cu ochi buni Unirea Principatelor – Austria și Imperiul otoman –, au dus la anularea rezultatului scrutinului și la organizarea de noi alegeri, în septembrie, același an. Din reprezentarea de mai sus se observă că în majoritatea ținuturilor moldave (10), prezența la vot a fost mai mică de 50% și chiar de numai 34,2% în ținutul Iașilor. Documentele vremii evidențiază aproape absența unor întregi categorii de electorat de la urne, ca măsură protestatară. Astfel, din cei 195 votanți din partea clerului, s-au prezentat la vot doar 16, alegătorii boieri proprietari de mari moșii au avut doar 212 alegători prezenți[6] dintr-un total de 477, etc. Rata de participare la urne ar fi fost încă și mai redusă, dacă alegătorii țărani ar fi procedat la fel, boicotând scrutinul. Se pare, însă că, la acest nivel (unde, oricum, alegătorii votau indirect, doar o mică parte a lor fiind desemnați spre a-și vota deputații, și ei în număr mic) nu s-au produs fraude, dovadă fiind și faptul că acești deputați țărani aleși în iulie, au fost realeși și în septembrie 1857.

Prez vot complex 1866-1883 ok

Figura 5

 

Subperioada de tranziție de la Principatul autonom la Independența de stat și proclamarea Regatului s-a caracterizat printr-o afluență mai ridicată la urne a alegătorilor din estul Moldovei și dintr-o mare parte a Munteniei, în vreme ce aproape toată Oltenia, nordul și estul Munteniei, sudul Basarabiei și partea vestică a Moldovei s-au evidențiat prin ponderi sub media țării.

Prez vot complex 1884-1918 ok

Figura 6

 

Ultima subperioadă antebelică scoate în evidență o prezență la vot peste medie în cea mai mare parte a Moldovei, în nordul Munteniei și în Oltenia. Pe de altă parte, vestul Olteniei, nordul Moldovei și sud-estul Munteniei s-au caracterizat, în general, prin valori inferioare mediei naționale. Același comportament l-au manifestat și alegătorii dobrogeni, prezenți doar la două scrutinuri parlamentare (1912 și 1914). Se conturează, deja, un absenteism evident în Capitală, devenit regulă, atât în perioada interbelică, cât și după al doilea Război Mondial.

În toamna anului 1917 s-au desfășurat în Basarabia alegerile pentru Sfatul Țării, legislativul de la Chișinău care a decis în ianuarie 1918 proclamarea Independenței Republicii Democratice Moldovenești, marcând desprinderea de Rusia și, apoi, în 27 Martie/9 Aprilie 1918 a hotărât Unirea cu România. În noiembrie, același an, au fost desemnate prin vot Congresul General al Bucovinei (care a decis la 15/28 Noiembrie, la Cernăuți, Unirea acestui ținut cu Țara) și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care, de asemenea, a hotărât, la 18 Noiembrie/1 Decembrie, integrarea în cadrul statului român a regiunilor de la vest de Carpați.

Prez vot parl 1917-1918-ok

Figura 7

 

În condiții de război și de tulburări social-politice, prezente în întreaga Europă, participarea la vot nu avea cum să atingă valori ridicate. În Basarabia, la momentul votului, o parte din locuitorii cu drept de vot ai regiunii se găseau, ca militari în armata rusă, dislocați în diverse alte zone. În Bucovina, alături de români, și-au exercitat dreptul de vot germanii, polonezii și ucrainenii, dar nu și reprezentanții celorlalte etnii (de exemplu, evreii), iar în Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, unde au putut vota și femeile, au avut dreptul de a delega reprezentanți la Alba Iulia doar românii cu drept de vot. În aceste condiții, pe ansamblul regiunilor care s-au unit cu România în 1918, prezența la vot a depășit, cu puțin 50%. Valori mai ridicate s-au consemnat în sudul Bucovinei, în nordul și sudul Transilvaniei, în vreme ce, în zonele în care elementul românesc deținea ponderi modeste (județele Bichiș și Cenad, din vestul Crișanei sau unitățile administrative din estul Transilvaniei), participarea la urne a fost extrem de modestă.

 

NOTE:

[1] Din acest motiv, am inclus în această parte a lucrării, hărți referitoare doar la trei intervale: cea interbelică, cea comunistă și cea postdecembristă. Dintre acestea, semnificative, prin dinamica indicatorilor electorali sunt doar prima și ultima, scrutinurile comuniste caracterizându-se prin valori (oficiale) aproape de 100%. Ambele au ca principale trăsături desemnarea aleșilor prin vot universal și participarea la viața politică a unei mari diversități de formațiuni politice și candidați independenți. Dacă pentru perioada antebelică nu dispunem de informații legate de prezența la vot, perioadele autoritare/totalitare, caracterizate prin lipsa alternativei politice de ales (exista doar „partidul unic”) și cvasiunanimitatea (oficială) a participării la vot nu permit, tocmai din aceste motive, evidențierea obiectivă a unor particularități crono-spațiale.

[2] În cadrul materialelor cartografice din această parte, consacrată participării alegătorilor la diferitele scrutinuri, au fost utlizate următoarele abrevieri: prez vot % parl = prezența la vot la alegerile parlamentare, prez vot % pleb = prezența la vot la plebiscit, prez vot % loc = prezența la vot la alegerile locale, prez vot % ref = prezența la vot la referendum, prez vot % PE = prezența la vot la alegerile pentru Parlamentul European, prez vot % p  = prezența la vot la alegerile prezidențiale (t1 = turul întâi, t2 = turul al doilea). Toate valorile sunt în format procentual.

[3] Excepțiile de la această regulă s-au manifestat doar în situațiile când manifestarea opțiunii electorale a fost tulburată (și) de ingerințe străine. Astfel, amestecul extern – al Austriei și Imperiului otoman – a generat protestul prin neprezentarea la vot la alegerile, falsificate, pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei din iulie 1857. Această atitudine și publicarea dovezilor fraudelor, au dus la anularea scrutinului. De asemenea, la jumătatea anului 1918, Guvernul Marghiloman a organizat alegeri, pe care conservatorii le-au câștigat categoric, noul Parlament având ca principală sarcină aprobarea înrobitoarei păci cu Puterile Centrale. Faptul că în mai bine de jumătate din teritoriul Vechiului Regat alegătorii urmau să voteze în regim de ocupație a „centralilor” a generat o reacție de protest prin neprezentarea la urne. Parlamentul ales la începutul verii anului 1918 a avut, de fapt, o existență efemeră, fiind dizolvat de regele Ferdinand în octombrie.

[4] Neîmplinirea unei mari părți a promisiunilor electorale, dezamăgirea față de clasa politică și absența unei/unor opțiuni politice credibile au îndepărtat, treptat, mai mult de jumătate din electorat de urnele de vot.

[5] Chiar dacă Unirea celor două state românești s-a produs în 1859, iar din punct de vedere politic, unificarea administrativă a avut loc în 1862, am raportat toate datele (atât referitoare la prezența la vot, cât și la preferințele electorale și/sau reprezentarea parlamentară) la media viitorului stat român, format în 1859.

[6] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 75.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Reclame