Urmează, ca în fiecare an, din ultimii 159, să se prindă în Hora Unirii, cu mic cu mare, românii care vor să marcheze Unirea Principatelor (1859). Motiv potrivit spre a spune și noi două-trei vorbe despre aceasta.
Astfel, versurile au fost scrise de bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri, fiind publicate, sub titlul Hora Unirei, în revista Steaua Dunării a lui Mihail Kogălniceanu, în 1856. Muzica a fost realizată de Alexandru Adolf Flechtenmacher, compozitor, violonist, dirijor și pedagog, de origine germană (sas).
Poianetu' lui Iocan 
Mă întreb când s-a pierdut autohtonul *cură sau *coră și dacă gr.chor dă prin bg.horo acest horă sau avem ceva distinct, ceva nestudiat?
De exemplu, verbul a hori (vb. ”a juca hora; a cînta sau a interpreta la instrumente melodii populare; a aduna cu grebla fînul pentru a forma baza căpiței”). În Ardeal semnifică a cânta din voce, de aici și numele lui Horea. Conform legendei era un foarte bun horitor/interpret, dar etimologia sa nu-mi pare neapărat legată de lat.ōrāre, ci poate de rad.*werh₁- (“to speak, say”) (sl.vorova, rom. voroavă, vorbă, alb.urtë =înțelept; der. IE *werdʰh₁om < eng.word =cuvânt; balt.vardas =nume; IE *werbh- lat.verbum)
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/werdʰh₁om
https://en.wiktionary.org/wiki/oro#Etymology_4
Sunt zone unde a (se) cânta semnifică a (se) plânge, nu a cânta, iar cântătoare (sin: sunătoare „peșteră cu sun/ecou”) erau niște avenuri care produceau un sunet ca un tânguit prelung. Nu știu cât de latin mai e verbul, dar la fel se întâmplă și cu alte omonime (daco-romanice). Bănuiesc că era de așteptat între două limbi PIE-ene, fie ele și din grupe lingv. separate.
IE *keh₂n- (“to sing, to resound” – arh. canie =caie; reg. *coghit =cântat; alb.këngë =cântec)
http://turismmaramures.ro/defileul-lapusului-la-cantatoare/
Alte derivate: horitor, s. m. (dansator; cîntăreț); horitură, s. f. (baza căpiței); horiște, s. f. (loc sau sală unde se dansează).
https://dexonline.ro/definitie/hor%C4%83
Hora noastră nu poate fi bulgărească, așa cum nici mărțișorul nu-i slavic, deși aceștia îl reclamă prostește.
Etimologic, cred că gr.choros vine din *ǵʰer- (''to enclose, encircle''), însă horă e altceva. Atrag atenția asupra paralelei semantice daina (horă lungă) și daină, cu var.literală doină.
hóră (hóre), s. f. – Oraș. Ngr. χώρα (DAR; Gáldi 196). Sec. XVIII, înv. (arom.hoară =sat)
De ce cred că putea exista și o paralelă *coră sau *coară? Pentru că avem tema asta veche *kura în multiple cuvinte moștenite din substrat. Unele având coradicale și-n dialectele albaneze: IE *kʷer- (“to turn”) < curpen, curm (legătură, laț), curmei (*curmel, tulpină ce crește din tulpina viței), cormi (Voislova. cocuri răsucite pe ambele părți ale capului fetelor), a se curma (a se apleca de mijloc) cormalău (Haț. șarpe mare), curmătură (vârtej de apă, cot de râu), *scorotă (sin: scorilă), *scorni, *scornoci. Poate și școrlă.
cor (N-V Trans. și Bucov.)= fânul adunat în pătrate, în mijlocul cărora se vor face căpițele; fânul adunat cu grebla, înainte de-al face căpițe, de-a lângul fânaței; grămadă mică de fân, în formă de cerc. (Soluții și sugestii etimologice, de Dumitru Loșonți)
pojar numit popular ''cori de vînt''.
A cori = (Bucov.) a întoarce fânul pe partea cealaltă, în vederea uscării.
reg.carboj
Alb. kurrni/ kurrninë – rapid (in the stream); kurrni- 1.stream, current 2. whirlpool.
kurë – 1.line, row, series; turn. me kurë = in line; in turns.(Kav., Tiranë, Krujë) Cf.kor. 2. që kur, që kur se, see qëkur. (E.Mann, An Historical Albanian-English Dictionary)
Kurm (var.kuromë), kurp (, -ul, pl.kurpën, -r), kurpanje (bryony, snakeweed; -ishtë, place overgrown, bryony or creeper; hopfield), *karbë (vultur).
Astea sunt moștenite din PIE, următoarele sunt romanice: kurbë (Elbasan. curve, bend) sau kurorë (=arh.corună, coroană, cunună).
Cele cu asterix sunt îndoielnice, dar am motive să cred că ar putea face parte din aceași familie lexicală.
Eu cred că „horă” derivă din latinește, dintr-un hora, care a dat și „oră”, dar, faptul că se referă la un element cu caracter circular, deci legat de cerc, forma pe care o are hora, mai degrabă aici ar trebui căutat: ori ceva latinesc, ori ceva traco-dac asemănător ca sens și formă!
De Mărțișor se poate spune că e clar autohton, plecând de la o legendă traco-dacică din partea finală a antichității, cu rădăcini romane. De la un Marte, Zeul Războiului, prin numele lunii martie, denumită „marț” în popor, cu derivatul diminutival „mărțișor”, exact ca de la „ochi” – „ochișor”. Sensul „războinic” a trecut spre lupta elementelor primăverii cu frigul iernii, pe care Mărțișorul o biruie, în cele din urmă!… Bulgarii n-au făcut altceva, decât să-i slavizeze pe românii balcanici și să preia de la acești slavizați Mărțișorul, cu numele schimbat în „Martenița”. Asta ar trebui spus, clar, civilizat, dar răspicat, până se vor sătura să mai debiteze prostii! Ei aplică „principiul” cunoscut: „Hoțul strigă mai tare hoții!” și dacă ai „volumul mai tare, fiind auzit, vei fi și crezut! Fraieri suntem noi, românii, că tăcem, adesea având dreptatea, cu tot cu argumente, de partea noastră!
Nu neg derivarea lui Marț (fem.Marțolea) din lat.mārtius, dar mă întreb dacă asta e toată povestea mărțișorului (numit și marț), care la origine era un bănuț din metal prețios, reprezentare simbolică astrală, dar purtan și-n salbe (de bănuți). În trecut am pus acest relict lângă un verb albanez (gheg.) ”mërcaj = -tun, crush, squash ; -tje crushing”.
pag.290 https://jlu.wbtrain.com/sumtotal/language/DLI%20basic%20courses/Albanian/Albanian-English%20Dictionary.pdf
Sorin Olteanul propunea origine tracică pentru mârțină/mârțoagă (var.mărțină) prin rad. *mark(‘) =cal sălbatic (<marhă, marfă, reg.mară), însă eu cred că verbul de mai sus ar putea avea o legătură. La fel și pentru mărțișor, căci bănuții dacilor erau ștanțați între două matrițe, proces rămas neschimbat la mai multe popoare antice și medievale.
Eu consider v. mërcaj (a se citi ”mărțáī”) autohton în limba lor, dar ar fi nevoie de opinia calificată a unui lingvist de profesie. Dacă cauți coradicali, ai putea să te îndrepți spre lat.medieval martellus.
Eu am zis în trecut să ne uităm mai bine la dezvoltările morfemului *mer- cu derivatul verbal IE *(a)merd-, *smerd- ”to damage, to destroy”
Ar putea fi contras din *mor[a]- to rub, to pound, sensul original acelui *mer. Vezi și Proto-Germanic *marką (“mark, sign, stamp”), coradical probabil cu lat.marcus.
Vezi și lat. marcus (“large hammer”) sau NP getic Thiamarkus (*thia- sfânt?), basileu din Ocnița (Buridava, jud.Vâlcea) unde s-au găsit artefacte ce prezintă un idol cu corp uman și cap de cal. Numele a fost considerat unul regal, dar la fel de bine ar putea fi și apelativ ..idolesc, la fel cum consider și ''perscorilo'' legat de cultul dacic uranian (a scura?), nu un nume din stirpea lui Decebal.
https://en.wiktionary.org/wiki/marculus#Latin
Un alt pasionat de subiect, (bloggerul Roderick) propunea PIE *merk- ”to buy” ( merk̂- ”to grab” la Pokorny), ce mi se pare mai puțin rațional sau posibil decât *mer- ''to shimmer'', altă idee. (lat.merus =pur, nediluat, adj.mieriu (albastru), reg. more ''om tare frumos'', ”Povestea cu măr moramăr și păsărica a ciută” =''măr de aur sau sclipicios?'', rus.mercátʹ, lat.marmore/gr.mármaros, gr. v. marmaírō, “I sparkle” … Marisia (Mureș, Moreș), Moriș, Mara, Maramureș, Marmația (etim.?)
https://en.wiktionary.org/wiki/мерцать#Russian
https://en.wiktionary.org/wiki/μαρμαίρω#Ancient_Greek
Rad. *mark(') cred că ar putea avea legătură cu alb.marrë, marrtë (nebun), dacă acesta nu cumva vine din marr, adică luat, posedat, cuprins de iele sau alte ființe mitologice (zănatec). Au și ei acest tipar mental.
https://en.wiktionary.org/wiki/marrë
https://en.wiktionary.org/wiki/marr#Etymology
IE *merdh (din *mer- to rub, pound; arm.mart =bătaie, bătălie < rom.marț =învins, terminat? turc. mars, cîștig duplu la table) ar fi legat etimologic de *mer- ”to die” conform unor indo-europeniști proto-alb.*merusa < arom.mărșă, rom.mârșă, mârșav; Marimorusa „mare moartă” cf. Plinius, Hist. L.IV. C.13), mërcinë (carcass, carrion), v. sl. mrŭcina (cadavru). E complicat rău!
http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=/data/ie/piet&text_number=2188&root=config
Marha, cu sens de „vite” e dat ca unguresc. De acolo vine „marfă” în română, după o evoluție asemănătoare cu (ungurescul la origine – hitlen) hiclean – vicllean. Termenul vine să ateste importanța vitelor ca elemente legate de comerț.