Adoptarea creștinismului de către populația traco-geto-dacă a fost un proces ce a debutat încă din primul secol al existenței noii confesiuni, cu o intensitate mai mare, dup adoptarea, de către Constantin cel Mare a Edictului de la Mediolanum (Milano), în anul 313. Vechimea termenilor religioși din limba română se explică doar prin pătrunderea creștinismului în regiunile balcano-dunărene încă din primele secole după Hristos. Probabil, până în secolul al IV-lea – când împăratul Constantin cel Mare recunoaște creștinismul ca religie oficială, comunitățile de creștini erau mici și puțin însemnate, fără a lipsi, însă, deoarece altfel nu s-ar explica tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei. Înflorirea vieții creștine s-a produs, apoi, mai ales la sud de Dunăre – la Tomis, Remesiana, Tauresium, etc. – dar aceasta s-a putut manifesta și la nord de fluviu, chiar și în Transilvania, așa cum o probează donariul paleocreștin de la Biertan, cu inscripție votivă în limba latină. Dependența – tot din secolul al IV-lea (mai exact, din anul 395 d. Hr.) – de Constantinopol (oficializată prin divizarea în acest an a Imperiului), atât în plan politic, cât și ecleziastic, explică atât refuzul lui Menumorut (la finele secolului al IX-lea) de a-și ceda voievodatul lui Arpad (voievodul crișean susținând că el ascultă de împăratul bizantin), cât și învestirea primilor mitropoliți în Țara Românească și în Moldova (a doua jumătate a secolului al XIV-lea) cu acordul patriarhului constantinopolitan.

Faptul că religia creștină a fost adoptată, încă din secolele I-III d. Hr., întâi de mici grupuri de locuitori din spațiul carpato-balcanic și apoi, din veacul al IV-lea, treptat, de majoritatea comunităților de traco-daco-romani, este dovedit și de preponderența cuvintelor autohtone (traco-dace și, mai ales, latine) din două texte fundamentale ale creștinilor: Tatăl nostru și Crezul.

Iată cele două rugăciuni, atât în varianta latină, cât și în cea românească (ortodoxă, respectiv, romano-catolică)[1]:

 

Pater noster:

Pater noster, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum,

veniat regnum tuum, fiat voluntas tua, sicut in caelo, et in terra.

Panem nostrum cottidianum da nobis hodie

et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;

et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo. Amen![2]

 

Tatăl nostru (ortodox):

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău;

Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi;

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin!

 

Tatăl nostru (romano-catolic):

Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău;

vie împărăția ta; facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ.

Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi;

și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Amin.

 

 

Credo:

Credo in unum Deum,

Patrem omnipoténtem,

Factórem cæli et terræ,

Visibílium ómnium et invisibílium.

Et in unum Dóminum Iesum Christum,

Fílium Dei Unigénitum,

Et ex Patre natum ante ómnia sæcula.

Deum de Deo, lumen de lúmine, Deum verum de Deo vero,

Génitum, non factum, consubstantiálem Patri:

Per quem ómnia facta sunt.

Qui propter nos hómines et propter nostram salútem

Descéndit de cælis.

Et incarnátus est de Spíritu Sancto

Ex María Vírgine, et homo factus est.

Crucifíxus étiam pro nobis sub Póntio Piláto;

Passus, et sepúltus est,

Et resurréxit tértia die, secúndum Scriptúras,

Et ascéndit in cælum, sedet ad déxteram Patris.

Et íterum ventúrus est cum glória,

Iudicáre vivos et mórtuos,

Cuius regni non erit finis.

Et in Spíritum Sanctum, Dóminum et vivificántem:

Qui ex Patre (Filióque) procédit.

Qui cum Patre et Fílio simul adorátur et conglorificátur:

Qui locútus est per prophétas.

Et unam, sanctam, cathólicam et apostólicam Ecclésiam.

Confíteor unum baptísma in remissiónem peccatorum.

Et expecto resurrectionem mortuorum,

Et vitam ventúri sæculi. Amen.

 

Crezul (ortodox):

Cred întru Unul Dumnezeu,

Tatăl Atotțiitorul,

Făcătorul cerului și al pământului,

văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos,

Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut, iară nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl,

prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt

și din Maria Fecioara, Și S-a făcut om;

Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat

și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă,

să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede,

Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,

Carele a grăit prin prooroci.

Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică;

Mărturisesc Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața veacului ce va să vie. Amin!

 

Crezul (romano-catolic):

Cred într-unul Dumnezeu,

Tatăl atotputernicul,

creatorul Cerului și al pământului,

al tuturor celor văzute și nevăzute.

Cred într-unul Domn Isus Cristos,

Fiul lui Dumnezeu,

unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de veci.

Dumnezeu din Dumnezeu. Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut dar nu creat, de o ființă cu Tatăl,

prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt,

din Maria Fecioară și s-a făcut om.

S-a răstignit, sub Ponțiu Pilat,

a pătimit, și s-a îngropat.

A înviat a treia zi după scripturi

și s-a suit la cer; șade de-a dreapta Tatălui

și iarăși va veni cu mărire

să judece pe cei vii și pe cei morți,

a cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul,

care de la Tatăl și de la Fiul purcede,

care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit

și a grăit prin profeți.

Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.

Aștept învierea morților

și viața veacului ce va veni. Amin.

 

Din analiza comparativă a celor două rugăciuni, rezultă că, în cazul textului Tatăl nostru, din 42 de cuvinte, doar 5 sunt de altă origine (în general, slavă, doar a mântui fiind maghiar) – ceea ce însseamnă că 88,1% sunt cuvinte autohtone[3]. În Crezul, varianta ortodoxă are, din 89 de cuvinte, 14 de altă origine (din nou, mai ales slavă, deși există și termeni derivați din maghiară – mântuire, sau neogreacă – a pătimi), 84,3% fiind cuvinte de origine latină și traco-dacică (86,5% – în varianta romano-catolică, în care nu apar slavă și sobornicească). Mai mult, ambele texte religioase se pot transpune făcând apel, exclusiv la moștenirea lingvistică traco-daco-romană[4].

Amprenta mai târzie de secolele VI-VII, când strămoșii noștri intră în contact cu slavii, este evidențiată de cuvintele de origine slavă (multe, dar nu cu ponderi hotărâtoare) și, izolat, de influența maghiară (prin Regatul ungar s-a încercat trecerea la catolicism a românilor din Transilvania) sau de cea (neo)greacă (explicată de autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i-au fost subordonate administrativ structurile ecleziastice – episcopii, mitropolii – din spațiul românesc până în secolul al XIX-lea).

Dealtfel, înregistrările din antichitatea târzie și din primele secole medievale, legate mai cu seamă de participanții la Conciliile ecumenice și de ierarhia eclesiastică a spațiului carpato-balcanic, evidențiază această adoptare a creștinismului, încă din primele secole de atestare a noii confesiuni. Astfel, distribuția crono-spațială, oarecum contrastantă, a acestor trăsături este evidențiată de o hartă de sinteză (figura 1), pe baza căreia, pe fondul unei majorități a regiunilor cu valori apropiate de medie, se remarcă mai multe aspecte.

Astfel, o primă clasă (cu roșu) s-a evidențiat în trecut prin prezența mai multor nume, dintre acestea Joannes fiind mai frecvent în trecut (înainte de 1500), în vreme ce azi apar Georgius (atestat mai frecvent și în primul mileniu), Koval/Kovacs și/sau Petrus. Dacă tot ce caracteriza onomastica creștină era specific și sud-estului Turciei, mai ales înainte de 1500, toate elementele menționate se regăsesc în Muntenegru și Polonia.

Unele nume au fost mai frecvente în trecut, în a doua clasă (reprezentată cu albastru), așa cum sunt Theodorus – înainte de anul 1000, Gregorius – până spre 1800, Michael – între anii 1000 și 1800, iar altele au reapărut, sporadic: Cyrillus și Dionysius, atestate din primele secole creștine și reintrate în top, temporar, înainte de 1800. Există și un grup de nume cu continuitate până azi: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus. Aceste particularități sunte specifice Greciei și unei mari părți a României. De notat, prezența timpurie, peste medie, a lui Andreas, înainte de anul 600, fapt ce confirmă, pentru români, tradiția creștinării strămoșilor lor de către Sfântul Apostol Andrei, lucru valabil și pentru aromâni, ce constituie și azi unul din grupurile etnice în Grecia.

Top antrop 1-2014 ok

Figura 1

Următoarea clasă (marcată cu verde) se remarcă prin prezența peste medie, în trecut, a unor nume ca Theodorus – înainte de anul 1000 sau Joannes – înainte de anul 1500, în vreme ce în prezent se evidențiază Koval/Kovacs. Dacă pentru estul Turciei, nu mai putem consemna elementele amintite pentru epoca actuală, toate trăsăturile menționate se regăsesc în Vojvodina, nordul Cehiei, vestul Ucrainei, estul și nordul Poloniei.

Constantinus și Petrus au fost consemnate și în trecut și azi ca patronime frecvente în sud-vestul Ucrainei, nord-vestul Bulgariei și Cipru. Astăzi, acestor nume li se alătură și Demetrius, Georgius, Joannes, Nicolaus, acestea fiind caracteristicile celei de-a patra clase (evidențiată cu galben).

În ceea ce privește continuitatea cu frecvență ridicată a celor mai răspândite nume, cu rezervele amintite, ținând cont de dificultățile semnalate, remarcăm faptul că doar două nume au o continuitate aproape completă între primele 10 pentru tot intervalul analizat. Astfel, Gregorius este amintit de la primele înregistrări din era creștină, dar dispare din top după 1800, în vreme ce Joannes pătrunde între numele cel mai des întâlnite după anul 300. Urmează Petrus, cu 4 atestări, fiind menționat, datorită prestigiului apostolului, din primele secole creștine. Constantinus – păstrând memoria împăratului, de origine traco-romană, ce a oficializat creștinismul în anul 313 – este menționat aproape continuu după anul 300. Între numele cu 3 atestări se evidențiază Stephanus, printre primele patronime după anul 300, dar dispărut după 1500, în vreme ce Georgius și Nicolaus apar în top după anul 600, dar, cu o pauză, se mențin până azi. Unele nume amintindu-i pe apostoli au circulat mai frecvent în primele secole: Andreas – de la începuturile creștinismului până spre anul 600, Marcus și Philippus – înainte de anul 300, sau Paulus, amintit printre cele mai răspândite nume între anii 300 și 600. Dintre numele vechi, unele s-au remarcat o vreme: Theodorus (între anii 300 și 1000), Leo (între 600 și 1500), Michael (între 1000 și 1800), iar altele au revenit, temporar în top: Cyrillus, Dionysius (menționate înainte de anul 300 și reintrate, vremelnic, după 1500). Pe de altă parte, unele nume vechi, cu rezonanță, au avut o prezență efemeră între primele: Alexander, Eusebius (între 300 și 600) sau Basilius (între 600 și 1000).

Remarcăm, de asemenea, că dintre numele cu cel puțin 3 intervale în care sunt menționate în top, 5 se regăsesc în zilele noastre între primele 10: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus și Petrus. Dacă Joannes și Petrus se regăsesc ca patronime calendaristice atât la ortodocși, cât și la catolici, celelalte 3 antroponime – Constantinus, Georgius și Nicolaus sunt caracteristice, fără întrerupere, de mai bine de un mileniu, doar lumii creștine orientale, ortodoxe.

Pătrunderea creștinismului încă de la începuturile acestei confesiuni, în ținuturile locuite de traco-dacii aflați în curs de romanizare este dovedită și de faptul că, încă dinainte de Edictul de la Mediolanum, unii localnici au îmbrățișat noul cult, cu toate riscurile ce decurgeau din această atitudine. Astfel, în timpul unuia din împărații care au persecutat creștini – Diocletian (284-305 d. Hr.), la Durostorum (în Dobrogea de azi) era atestat, ca episcop, Dasius, purtând un nume traco-dac.

Anterior chiar, în secolul I, unul din discipolii Sfântului Apostol Pavel, a fost Carpus[5], ajuns episcop la Beroe, în sud-estul Bulgariei de azi. În cazul acestui patronim, ar putea fi vorba de un membru al tribului traco-dac al carpilor, localizați în antichitate în partea centrală a Moldovei de azi. După acceptarea creștinismului în limba latină, carpii au „dispărut” din istorie, dându-se romani și creștini, păstrând, însă, prin numele de persoană Carp (întâi, ca nume de botez, apoi – și ca supranume/nume de familie) amintirea vechiului nume tribal[6]. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia specialiștilor, de însemnatele pierderi militare din cursul conflictelor cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu anul 270 d. Hr.

Noi înclinăm spre o altă cauză a presupusei „dispariții” a carpilor. În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Se pare că, dacă nu toți, o parte importantă amarilor preoți ai cultului lui Zamolxis au acceptat propunerea împăratului Constantin, fiind urmați de un număr însemnat de traco-daci. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. 

Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei: 30 Noiembrie – decembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, Sântoader, etc. Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades; cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

 

Romanizarea (mai ales prin creștinare) a traco-dacilor este dovedită și de adoptarea de nume romane de către episcopii regiunilor dunărene: astfel, tocmai din Pannonia, de la Strigonium[7] (azi Esztergom, în Ungaria) a pornit, în anul 325, spre primul Conciliu de la Niceea, episcopul Domnus, în Singidunum (Belgradul actual), rezida, în 335, un episcop (arian) numit Ursatius, iar la Appiaria, în nordul Bulgariei de azi, era atestat, înainte de anul 407, un ierarh cu numele Lupicinus. Mai devreme, în 325, printre participanții la primul Conciliu ecumenic, de la Niceea, s-a numărat și episcopul macedonean Bunius. Tot din aceeași zonă, mai exact din Dardania, în anul 458 este menționat ca ierarh un Ursicinus. Populația locală nu a fost eliminată de pătrunderea, din secolul al VII-lea, a slavilor la sud de Dunăre, o dovadă în acest sens fiind dată de participarea, în 787, la al doilea Conciliu de la Niceea, a unui prelat cu numele Ursus, venit din Abritum (localitate din nord-estul Bulgariei contemporane).

 

Note:

[1] Precizăm că am numărat o singură dată acele cuvinte care se repetă (tată, care, și, cer/ceruri și altele). Cuvintele de altă origine decât cea latină sau traco-dacă au fost redate cu roșu.

[2] Am încercat, cu rezervele de rigoare, să reconstituim cum va fi arătat acestă rugăciune, în secolul al VI-lea d. Hr., în spațiul carpato-balcanic, în (încă) dialectul traco-daco-roman al limbii latine:

Tată Nostru care esti in Ceru, săntesca-se Nume Tău,

Vinie/vină Imperătie Ta, facă-se volie Ta, cumu in Ceru si pre pămentu

Păne nostră cella de tote dzie, dă-ne nouă adzi

Si ne liartă nouă păcate nostre, cumu si noi liertămu pecătosi nostri

Si nu ne duce pre noi in cercare, si ne liberă de celu măru/rău. Că a ta este imperătie, putere si mărire, a Tată, a Filiu si a Săntu Spirit, purure, Amen/Amin!

[3] Vechimea creștinării strămoșilor noștri este întărită și de sensul căpătat în idiomul traco-daco-romanilor de la Dunărea de Jos de termenul latin libertare. Acesta se referea la eliberarea din starea de dependență față de proprietar a sclavilor supuși acestuia, care deveneau liberți – oameni liberi. Cum și proprietarii de sclavi (vorbitori de latină) au aderat la creștinism, sensul termenului a trecut către a absolvi pe cineva de greșeli/păcate. Acest fapt s-a petrecut în faza târzie a Imperiului roman (secolele IV-V), forma libertare>iartare/iertare fiind prezentă și la reto-romani, în expresia Iartats de ce am fat (=Iertați de ce am făcut). Cum evoluțiile fonetice din viitoarele limbi romanice română și reto-romană sunt identice (căderea lui l inițial și a lui b intervocalic), aceasta ar întări existența unei vecinătăți (undeva la contactul între Alpii estici și Câmpia Panonică) între vorbitorii celor două idiomuri cel puțin până la venirea slavilor în această arie. Românii sunt menționați de Anonymus ca trăind în Panonia în secolul al IX-lea și ulterior (N. Drăganu menționează antroponime și toponime românești acolo, în veacurile XI-XIV), iar unele grupuri romanice (probabil vorbitoare ale unui idiom apropiat de reto-romana de azi) sunt atestate în Austria în secolele IX-XIII (interval în care acestea au sfârșit prin a fi germanizate). Că este așa, o confirmă și tratamentul aplicat de vorbitorii de română (căderea lui l) cuvintelor preluate de la vechii slavi (de exemplu – poliana, devenit poiană).

[4] Astfel, Tatăl nostru ar avea forma:

Tatăl Nostru Carele ești in Ceruri sânțească-se Numele Tău,

Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm păcătoșilor noștri

Și nu ne duce pe noi în cercare, ci ne eliberează de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea. Amin!

Crezul ar avea forma de mai jos:

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți anii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut;

Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră îndreptare

A venit din ceruri și S-a întrupat de la Sântul Spirit și din Maria Fecioara,

Și S-a făcut om;

Si S-a crucificat pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a suferit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu mărire, să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea fine.

Și întru Sântul Spirit, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit,

Carele a spus prin profeți.

Întru Una, Sântă, Universală și Apostolească Biserică;

Spun Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața timpului ce va să vie.

Amin!

Am notat, cu italice termenii înlocuiți, fie cu variante românești mai vechi, fie cu termeni românești (neologisme) de origine neoromanică.

[5] Opinăm că aceasta ar fi prima atestare antroponimică derivată de la numele tribului dacic al carpilor, care a dus, după creștinarea populației locale din Moldova de mai târziu, la extinderea, ca nume de persoană a lui Carp, mai ales în partea estică a spațiului românesc.

[6] Prezentarea acestei evoluții se regăsește în articolul Are the Bearers of Carp Name the Descendants of the Ancient Tribe of the Carpi? – in Lucrările Științifice ale Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, no. 45, 2017, p. 125-149, Iași, ISSN: 1222-989X;

[7] Toponimul, derivat de la un cuvânt de origine latină, a evoluat spre forma românească strigoi, printr-un intermediar vechi românesc strigoniu. Probabil într-un loc bântuit de asemenea strigoi, spre alungarea lor, s-a ridicat o biserică creștină, devenită, în Evul Mediu, sediul binecunoscutei Arhiepiscopii (maghiare) de Esztergom.

Reclame