Carpii au fost unul dintre triburile (probabil traco-dace) care au populat partea de est a Regatului dac (probabil, la est de Carpații Orientali), în ultima parte a antichității. Despre rolul lor (mai ales legat de conflictele cu Imperiul roman, în secolele II-IV d. Hr.), se poate citi, aici, un material, cu informații documentate. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia spcialiștilor, de numeroasele conflicte cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu 270 d. Hr.

Și totuși… În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, etc.

Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades, cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar!), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

Păstrarea acestui nume se explică și prin continuitatea vieții politico-administrative și religioase la est de Carpați. Astfel, vechea Petrodava (în traducere: Cetatea Piatra) reapare în documentele medievale sub numele Piatra lui Crăciun (Crăciun fiind, probabil, un cneaz local, ce a alăturat mica sa formațiune politică Țării Moldovei). La est de Siret, vechea așezare dacică Paloda (cu un nume autohton, asemănător termenului latin paludem) a devenit, sub influența slavilor, Bârlad, centrul politic al Țării berladnicilor (menționată documentar în secolele XI-XIII) și integrată și ea în aceeași Țară a Moldovei. Pe de altă parte, probabil, așa cum am susținut cu un alt prilej, muntele sfânt al dacilor, Kogaionon, ar fi fost Ceahlăul, transformat, după creștinarea populației locale, în muntele sfânt al românilor moldoveni, așa cum, deja, îl descria Dimitrie Cantemir, cu trei secole în urmă.

Prima mențiune documentară a patronimului Carp datează din 1453, fiind localizată în aria actualei comune Filipești, județul Bacău, fiind urmată, în 1479, de o alta, atestată la Suceava, pe atunci cetatea de scaun a Țării Moldovei. Următoarele atestări, până în secolul al XIX-lea (în documente, înregistrări statistico-fiscale – catagrafii, liste cu deputații aleși în adunările legislative) sunt, aproape exclusiv, moldovenești. Singurele excepții le constituie atestarea, în secolul al XVI-lea, a unui Cărpoi, în Oltenia actuală, în comuna Bobicești, județul Olt, urmată, în veacul al XVII-lea, de o altă mențiune, a unui Carpu, la CârstăneștiOteșani, județul Vâlcea. În catagrafia rusă din 1774 apar 79 de mențiuni, 44 – în forma Carpu și 29 – în varianta Carp, izolat fiind notate și primele forme influențate de ucraineni – un Carpenco, la Toporăuți (fostul județ Cernăuți) și un Carpuc (probabil, Carpiuc), la Vetreanca (fostul județ Hotin). Rar, din secolul al XVII-lea, atât documentele istorice, cât și catagrafiile atestă numele Carp și ca prenume, fapt constatat, atât în perioada interbelică (în Anuarul SOCEC al României Mari, 1925), cât și azi, în Basarabia, deși asemenea situații se întâlesc, izolat, și la vest de Prut (un Constantinescu Carp, la Ploiești, în Anuarul cu abonații telefonici din 1959). Această menținere a prezenței numelui și ca prenume întărește ideea perpetuării sale pe „filiera” nume de trib – nume de botez – nume de familie.

Patronimul a pătruns și în toponimie. Un sat din comuna Moara, județul Suceava, poartă numele Moara Carp, un altul, aflat în comuna Țibănești, județul Iași a purtat numele Tungujei-Carp, denumirea mai veche a satului Mihail Kogălniceanu, comuna Țigănași (același județ) a fost Rateș Carp, o localitate basarabeană din fostul județ Cahul se numește Cărpești (deși apare și varianta Cârpești, mai des întâlnită), iar un deal situat la sud de comuna Coarnele Caprei, județul Iași este denumit Dealul Cărpoaiei.

Începând din perioada interbelică, numele începe să pătrundă și în ținuturile intracarpatice, unite cu România în 1918, după ce, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începuse să fie atestat și în sudul țării (de exemplu, la Buzău). Tot în perioada interbelică este atestat, izolat, chiar și în Cadrilater, în fostul județ Durostor. În forma Carpina este prezent și la aromâni (T. Papahagi, Antologia aromână, 1922).

Să precizăm ce explicații s-au dat până acum legat de semnificația patronimului. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, citat de https://dexonline.ro, afirmă că numele derivă de la: gr. Kάρπος < ϰαρπός „fruct”. Ținând cont, însă, de repartiția geografică a numelui, atestat, continuu, în Moldova carpato-nistreană în ultimele peste 5 secole (și chiar și la est de Nistru), suntem de părere că, pe baza argumentelor de mai sus, putem lua în considerare ideea ca patronimul Carp să continue prezența, din partea finală a antichității, a vechiului trib al carpilor, ai cărui urmași sunt românii moldoveni de astăzi.

Anunțuri