La 23 august 1939, miniștrii de externe ai Germaniei hitleriste (Joachim von Ribbentropp) și ai Uniunii Sovietice (comisarul pentru afaceri externe, Viaceslav Molotov) au semnat un „pact de neagresiune”, care prevedea împărțirea unei părți a Europei (de la Marea Baltică la Marea Neagră) în „sfere de influență”. La o săptămână după acest „acord”, pe 1 septembrie a început al doilea război mondial, prima victimă fiind Polonia, atacată de naziști și, din 17 septembrie, și de sovietici. Cele două state totalitare (Germania și URSS) și-au „împărțit”, „frățește” Polonia sfârtecată, care, pentru aproape 6 ani, dispărea din nou de pe harta Europei. În iarna 1940-41 a venit rândul Finlandei, care, deși a rezistat eroic mult mai numeroasei armate sovietice, a fost nevoită, în martie 1941, să cedeze URSS Karelia. În timp ce Germania s-a năpustit asupra Europei occidentale (ocupând, până în iunie 1940, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia și chiar o bună parte a Franței!), URSS s-a „răstit” puțin la țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) care au „acceptat”, cu „bucurie” să devină „republici unionale”. Apoi, pe 26 iunie a venit rândul României: Molotov a transmis, prin ambasadorul român la Moscova, o notă prin care ni se cerea cedarea Basarabiei și, ca o „compensație” pentru cei „22 de ani de ocupație românească” a teritoriului pruto-nistrean, și întreaga Bucovină.  Aflând de enervarea lui Hitler, care știa că Bucovina nu figura între pretențiile sovieticilor, Stalin s-a limitat doar la partea de nord a regiunii, cu tot cu Cernăuții.

La București, în Consiliul de Coroană, Carol al II-lea a încercat să câștige timp, transmițând sovieticilor că putem veni la negocieri… Sovieticii nu voiau negocieri, nu aveau răbdare, armatele de „eliberare” fiind deja masate pe Nistru. În seara următoare, Molotov a fost și mai ferm: urma ca, până la orele 12, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă să fie deja predate sovieticilor. După contacte diplomatice cu reprezentanții altor țări de la care speram să primim sprijin (cu Italia, Germania – care ne-au „sfătuit” să dăm curs pretențiilor sovietice, dar și cu statele Antantei Balcanice – care au avut, mai rezervat, aceeași atitudine, mai puțin Turcia*), Carol al II-lea a emis un comunicat, în dimineața zilei de 28 iunie, prin care se anunța „evacuarea” armatei și administrației românești din teritoriile revendicate de sovietici. Pe 3 iulie, se închidea noua frontieră româno-sovietică. Prin retragerea rușinoasă, fără luptă din aceste ținuturi (care votaseră, în 1918, Unirea cu Țara, Basarabia fiind chiar prima!) începea destrămarea României Mari, care a continuat în săptămânile următoare: la 30 august, prin Diktatul de la Viena, „mediat” (adică – impus!) de Hitler și Mussolini, România a cedat Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei, iar la 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova (cerut de Hitler României, spre a ne pedepsi pentru atitudinea ostilă sau indiferentă față de Germania din perioada interbelică), am cedat și Cadrilaterul (sudul Dobrogei) Bulgariei. Practic, în mai puțin de 3 luni, fără a fi în război cu nimeni (România se proclamase neutră, de la începutul lui septembrie 1939) și fără a trage un foc de armă, am pierdut o treime din teritoriul național și din populație (din care, majoritatea erau români)! Pe lângă teritoriile asupra cărora, vecinii revizioniști își exprimaseră, mai deschis sau mai voalat pretențiile (Basarabia – URSS, Transilvania – Ungaria, sudul Dobrogei – Bulgaria), România a cedat și ceea ce nu intra în menționatele revendicări: nordul Bucovinei și, mai mult, partea de vest a fostului județ Dorohoi (ținutul Herței), care nu fusese niciodată ocupat nici de austrieci, nici de ruși și pe care sovieticii au recunoscut că l-au ocupat „din greșeală”, dar… nu s-au mai retras!

Un gând pios se îndreaptă spre toți cei care au murit, nevinovați, au fost deportați, arestați, persecutați, pentru singura lor vină de a fi fost români, în teritoriile cedate în acest trist an 1940… La fel, recunoștința noastră cred că este prea puțină, către cei ce au luptat pentru eliberarea, vremelnică (1941-44) a Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței și, apoi, pentru realipirea la România a nordului Transilvaniei (în toamna anului 1944). Dezavuăm, condamnăm și ne delimităm de toate actele de persecuție, omoruri, etc., comise de autorități sau de cetățeni români împotriva unor cetățeni aparținând minorităților (în special evrei)!

Nu este în intenția noastră să instigăm la ură, la răzbunare, dar este bine să știm aceste lucruri. Cine uită, riscă să retrăiască momentele dureroase și, din nefericire, contextul internațional tinde să semene tot mai mult cu perioada 1938-1940… Mai mult, la ce conducători avem și la cât „patriotism” sforăitor (din gură) se mai găsește azi în România, să ne ferească Dumnezeu de repetarea fatidicului an 1940!… Retorica găunoasă, fanfaronada și demagogia au marcat și au subminat țara și în perioada interbelică, iar „moda” politicienilor de atunci se repetă și azi, chiar la o scară mai mare! Iar dacă se va repeta anul 1940, va fi mai rău, cu mult mai rău!

Să dea Dumnezeu să n-am dreptate!

*De apreciat reacția Turciei, care, prin reprezentantul său la București, a comunicat autorităților române, că dacă noi ne decideam să rezistăm la Nistru, armata turcă putea concentra trupe în Caucaz, pe frontiera cu URSS, spre a ne mai ușura nouă rezistența contra atacatorului sovietic… N-a fost nevoie, autoritățile române cedând prea ușor în fața amenințărilor și șantajului. „Sugestiile” diplomatice italiene și, mai ales, germane aveau în vedere păstrarea intactă a rezervelor de petrol românesc, care, în cazul unei rezistențe în fața sovieticilor, ar fi putut fi afectate… Iar despre celelalte țări din Antanta Balcanică, acestea au sperat că, dacă cedam noi (inclusiv față de Bulgaria) se salvau ei… Simple iluzii, deoarece, în mai puțin de un an, atât Iugoslavia, cât și Grecia, au fost ocupate de germani și de aliații lor…

Anunțuri