Realitățile societății românești de după 1989 arată, fără putință de tăgadă, faptul că România are nevoie de o reformă administrativă, care să răspundă atât tradițiilor istorico-geografice românești privind autoguvernarea și descentralizarea[1], cât și cerințelor Uniunii Europene, legate, în primul rând, de dezvoltarea regională[2]. În acest sens, propunerea noastră se referă la înființarea a 6 macroregiuni, împărțite în 18 regiuni, care, la rândul lor, ar avea în componență 77 de județe. Aceste unități țin seama, în general, atât de diviziunile administrative tradiționale, cât și de parametrii recomandați, pentru fiecare nivel administrativ, de Uniunea Europeană[3]. Propunerea, cuprinzând posibilele unități de nivel NUTS 1 (macroregiuni), NUTS 2 (regiuni) și NUTS 3 (județe) este ilustrată în reprezentarea cartografică de mai jos.

În ceea ce privește corelarea fiecărui nivel administrativ cu reprezentarea cetățenilor, avem în vedere următoarele aspecte:

– crearea a 6 constituenți (reprezentați de macroregiuni), la nivelul cărora vor fi aleși europarlamentarii;

– alegerea la nivel regional a senatorilor, de către consilierii regionali, județeni, ținutali și locali;

– crearea de circumscripții la nivel județean (câte una sau mai multe, în funcție de numărul de locuitori), în care vor fi aleși deputații;

– desemnarea prin vot a consilierilor regionali, județeni, ținutali și locali, aplicând principiul proporționalității degresive; la nivel județean și local se va opera o reducere drastică a numărului de consilieri, prin creșterea normei de reprezentare;

– alegerea, de către cetățeni, a președinților consiliilor regionale, județene, ținutale;

– desemnarea, prin votul consilierilor regionali a guvernatorilor, de către cei județeni a prefecților și de către cei ținutali a pretorilor[4];

Romania judete 2012 ok.ai

Astfel, prin aplicarea normei de reprezentare după care au fost aleși cei 33 de europarlamentari ce constituie delegația României în Parlamentul European, ar rezulta că numărul  de eurodeputați pentru fiecare macroregiune ar fi cuprins între 3 (pentru macroregiunile Dunărea de Jos și Oltenia) și 9 (în cazul macroregiunii Muntenia).

Desemnarea legislativului, ar urma căi diferite de alegere a senatorilor, respectiv a deputaților. În prezent, camerele beneficiază de maniere asemănătoare de desemnare a membrilor lor, diferind doar norma de reprezentare. În plus, în Camera Deputaților, se adaugă 18 deputați reprezentând minoritățile naționale, altele decât cea maghiară, acestea nereușind, prin vot direct, să aleagă un deputat.

Europarl-macroreg ok

Sen-reg ok

Elect tot-sen ok

Astfel, cei 72 de senatori rezultați la o normă de reprezentare de 300000 locuitori[5] pentru un membru al camerei superioare a legislativului ar urma să fie desemnați de către electori regionali, reprezentați de consilierii regionali, județeni, ținutali și locali[6].

În acest fel, numărul de senatori ales de fiecare regiune ar varia între 3 (în cazul regiunilor Dobrogea, Bărăgan, Jiul Inferior, Jiul Superior, Cluj, Mureș-Olt și Crișana) și 8 (pentru București-Ilfov).

Pe de altă parte, numărul de electori, la nivelul fiecărei regiuni, ar fi cuprins între 1522 consilieri în cazul regiunii Bărăgan și 4022 – pentru regiunea Buzău-Prahova. Numărul mediu de electori pentru fiecare regiune ar fi de 2256, revenind 588 de locuitori la un consilier elector (în acest caz, numărul de locuitori pentru un elector ar fi cuprins între 207 – în cazul regiunii București-Ilfov și 810 – pentru regiunea Jiul Superior). Alegerea de către consilierii regionali, județeni, ținutali și locali a senatorilor ar lega această cameră a legislativului de aceste unități administrative și ar întări prerogativele de legiferare ale Senatului, mai cu seamă în domeniul dezvoltării regionale și al racordării legislației românești în materie cu cea a Uniunii Europene.

În schimb, deputații ar urma să fie aleși tot la nivel județean. La nivelul fiecărei regiuni se pot fixa una sau mai multe circumscripții electorale, la nivelul cărora se va stabili numărul de membri ai Camerei Deputaților[7], în funcție de populație. Județele ar urma să fie împărțite în unul sau mai multe colegii electorale, în fiecare colegiu fiind ales câte un deputat. Numărul de deputați pentru un județ ar varia de la unul la 6 (Bucureștii ar avea 19 deputați). Norma de reprezentare ar urma să fie stabilită la 100000 locuitori pentru un deputat. Ar fi vorba, în consecință, de un total de 213 membri ai Camerei Deputaților, la care s-ar adăuga 18 membri ai minorităților naționale (altele decât cea maghiară). În total, ar rezulta un număr de 303 parlamentari[8].

Înființarea nivelului regional, inclusiv din punctul de vedere al reprezentării cetățenilor, ar duce la desemnarea unui total de 360 de consilieri regionali pentru cele 18 regiuni. Acești consilieri regionali ar urma să fie aleși de către cetățenii cu drept de vot, care ar desemna și președinții consiliilor regionale. Consilierii regionali, odată validați, ar urma să desemneze, prin vot, guvernatorii regiunilor, ca reprezentanți ai executivului la acest nivel. Dacă, până la acest nivel, norma de reprezentare pentru desemnarea europarlamentarilor, senatorilor și deputaților, era egală pentru toate unitățile administrative (macroregiuni, regiuni, județe), pentru alegerea consilierilor regionali, norma de reprezentare ar varia între 55000 – pentru regiunile cu populație mai redusă și 70000 locuitori (în cazul regiunii București-Ilfov), aplicându-se, astfel, principiul proporționalității degresive. Ar rezulta un număr de consilieri regionali cuprins între 18 – în cazul unităților cu un număr mai mic de locuitori – și 36.

Dep-jud ok

Cons-reg ok

Același principiu al proporționalității degresive s-ar aplica și în cazul alegerii consilierilor județeni. Astfel, județele cu un număr mic de locuitori ar beneficia de o normă de reprezentare de 7000 locuitori pentru un consilier județean, aceasta mergând până la 19000 locuitori pentru un ales județean în cazul județului Prahova și la 40000 – pentru alegerea Consiliului General al municipiului București.

Aplicarea acestor măsuri ar duce la alegerea unor consilii județene cuprinse între 10 membri – pentru județul Țara Moților și 33 reprezentanți – în cazul Prahovei, Consiliul General al Capitalei (echivalent consiliilor județene) urmând să numere 48 consilieri.

Cons-jud ok

Electoratul ar urma să aleagă, direct, și pe cei 76 președinți ai consiliilor județene, iar la București, pe președintele Consiliului General al Capitalei. Prefecții, care rămân reprezentanții Guvernului în teritoriu, ar urma să fie desemnați de către consilierii generali, în prima ședință ce urmează validării mandatelor lor.

Și președinții consiliilor ținutale ar urma să fie aleși prin votul direct al cetățenilor. Fiecare județ va fi împărțit în două până la 7 ținuturi, fiecare urmând să aibă câte un consiliu ținutal, ale căror prerogative s-ar axa, în principal, pe cooperarea intercomunală și pe domenii în care județele actuale sunt prea mari și prea departe spre a putea rezolva problemele apărute, iar comunitățile locale, luate individual, prea mici și prea neputincioase. La o normă de reprezentare de 5000 de locuitori pentru un consilier ținutal, ar rezulta, pe județe, un total de 15 până la 119 consilieri ținutali. Cele 274 de ținuturi ar totaliza 3954 consilieri ținutali.

În fruntea fiecărui consiliu ținutal se va afla un președinte al acestui consiliu, desemnat tot de cetățeni. În schimb, pretorul, care va fi reprezentantul executivului în teritoriu, va fi ales de către membrii consiliului ținutal, în prima ședință de după validarea acestuia.

Pres cons tin ok

La nivelul comunităților locale, numărul de unități administrative elementare (102 municipii, 214 orașe și 2864 comune) ar rămâne neschimbat, deoarece o modificare de o asemenea anvergură presupune o analiză serioasă, din prisma mai multor indicatori, făcută de către un colectiv de specialiști, nu prin decizii luate în pripă. Astfel, electoratul va continua să aleagă 3179 de primari de municipii, orașe și comune, un primar general și 6 primari de sector – ultimii 7, la nivelul Capitalei. Numărul de primari, pe județe, ar urma să fie cuprins între 7 (în județul Jiul Ardelean și în Capitală) și 75 – în județul Teleorman.

În schimb, chiar dacă și numărul consiliilor locale va rămâne același, numărul consilierilor locali ar urma să fie redus. Astfel, pentru comune și orașe, precum și pentru municipiile cu populație mai mică de 200000 locuitori, numărul de consilieri locali va fi redus cu 2 (ajungând să fie cuprins între 7 – pentru comunele cu mai puțin de 1000 locuitori – și 21 – pentru municipiile de peste 100000 locuitori). Orașele ce depășesc această populație, precum și sectoarele Capitalei, vor avea cu 4 consilieri locali mai puțin, în vreme ce numărul membrilor Consiliului General al Bucureștilor va fi cu 7 consilieri mai mic. Astfel, ar rezulta un număr de 34619 la nivelul întregii țări. Pe județe, valorile se înscriu între 105 consilieri (pentru județul Jiul Ardelean) și 845 (în cazul județului Dâmbovița).

Cons-tin ok

Prim-loc ok.

Situația actuală (2012) permite alegerea, la nivel național, într-o circumscripție națională unică, a 33 europarlamentari, precum și a 137 senatori și 334 deputați (aleși prin vot uninominal, în colegii delimitate în cadrul județelor și/sau al Capitalei), a președinților de consilii județene, a consilierilor județeni, a primarilor și a consilierilor locali. Prefecții sunt desemnați (numiți) de către Guvern. În aceste condiții, este vorba de un total de 46148 aleși în diverse funcții.

În schimb, propunerea noastră modifică, pe de-o parte, maniera de alegere de către cetățeni a europarlamentarilor (care, deocamdată, rămân tot 33, dar ar fi desemnați la nivelul celor 6 macroregiuni, în număr proporțional cu populația acestora), iar pe de alta – adaugă nivele noi (cel regional, cel ținutal – la care se aleg consilii regionale, respectiv ținutale) și desemnarea pe cale electivă, prin participarea directă la scrutin a cetățenilor cu drept de vot a președinților consiliilor regionale, a președinților consiliilor ținutale și, prin votul consilierilor de la nivelul respectiv, a reprezentanților Guvernului în teritoriu (guvernatorii regiunilor, prefecții de județe și pretorii de ținuturi). Cu toate acestea, toți acești reprezentanți ai cetățenilor, desemnați prin vot direct sau indirect, însumează 44852 aleși, cu 1296 mai puțini decât în situația actuală.

Cons-loc ok

*Acest material este un fragment din lucrarea intitulată Geografie electorală, publicată în 2013 la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 

[1] Aceste tradiții se referă, în primul rând, la conservarea nivelelor județean și comunal al administrației românești. Termenul județ derivă din latinescul judicium, fiind conservat și de organizarea administrativă medievală a Sardiniei (organizată, în secolele XI-XV, în mai multe giudicati), în vreme ce comuna modernă (generalizată de reforma administrativă a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864) are la bază obștea țărănească tradițională, existentă atât în societatea traco-geto-dacă, în cea traco-daco-romană, cât și în evoluția statelor românești medievale. Pe de altă parte, este necesară acordarea de prerogative nivelului regional, care are, în prezent, pentru regiunile de dezvoltare, mai mult elemente de „decor” și înființarea nivelului LAU 1, deoarece s-a dovedit că județele sunt prea mari și unitățile de nivel LAU 2 (municipiile, orașele și comunele) sunt prea mici pentru a rezolva, singure, multiplele probleme ale comunităților locale. Acest nivel, reprezentat în România, până în 1950, de plăși, ca subdiviziuni ale județelor, iar în perioada 1950-1968 – de raioane, ca unități componente ale regiunilor (de inspirație sovietică), poate fi suplinit de noi unități administrative, numite ținuturi.

[2] Acestea se află pe site-ul Oficiului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat) la adresa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/nuts_nomenclature/principles_characteristics.

[3] Reforma administrativă este cu atât mai necesară în perspectiva preconizatei transformări a Uniunii Europene în „Statele Unite ale Europei”, cărora statele îi vor ceda o parte din suveranitate, urmând a se dezvolta și prerogativele regiunilor și, prin descentralizare și aplicarea principiului subsidiarității, se urmărește consolidarea nivelului regional și a comunităților locale. Descentralizarea are vechi tradiții, datând în spațiul românesc din Evul Mediu. Astfel, entități politice cu autonomie regională/locală erau Bănia Craiovei față de domnia Țării Românești (în secolele XIV-XVIII) sau Țara de Jos față de domnia Moldovei (în aceeași perioadă). Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, vorbește, de asemenea, la începutul veacului al XVIII-lea, de autoguvernarea Țării Vrancei, a ocolului Câmpulungului Moldovenesc și a Tigheciului. La fel, dincolo de Carpați, voievodatul Transilvaniei a avut, din secolul al XIII-lea, un statut autonom față de Coroana maghiară, până la dispariția Regatului Ungariei, la mijlocul veacului al XVI-lea.

[4] Chiar dacă guvernatorii, prefecții și pretorii sunt reprezentanții Guvernului în teritoriu, ei răspund față de cetățeni, prin aleșii lor direcți, astfel încât considerăm mai potrivită desemnarea lor prin vot, decât numirea de către executiv. Se poate opta pentru o soluție de compromis: Guvernul desemnează prefectul din trei propuneri avansate de Consiliul Județean (ideea a mai fost aplicată, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care avea rolul de a desemna primarii comunelor urbane, la dintre propunerile avansate de acestea). Scrutinul este utilizat și la desemnarea conducătorilor comunităților autonome din Spania și a fost folosit, în bună măsură, la desemnarea conducătorilor provinciilor romane (care erau, în parte, numiți de către împărat, în parte – aleși de Senat). În plus, chiar experiența românească în domeniu vine în sprijinul acestei idei, în perioada interbelică primarul fiind ales de către consiliul local, dar având rol și de delegat al executivului în respectiva unitate administrativă.

[5] Toate calculele au fost făcute ținând cont, deocamdată, de rezultatele recensământului din 2002, având în vedere că, până la data elaborării acestui material nu au fost date publicității rezultatele definitive ale recensământului din 2011 (de fapt, și alocarea numărului de parlamentari pentru alegerile din 2012 s-a făcut tot pe baza recensământului de acum 10 ani).

[6] Această prevedere, care lega Senatul de unitățile administrative, a mai fost aplicată, în parte, atât în primii ani ai statului român (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza), cât și în perioada interbelică. Astfel, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat în iulie 1864, prevedea ca din cei 64 de membri ai Corpului Ponderator (Senatul), o parte să fie numiți de domn dintre consilierii județeni: „jumătate dintre membrii Consiliilor generale ale districtelor și anume câte unul de fiecare județ” (art. 7). În schimb, Legea electorală din 27 martie 1926 specifica, la art. 4, punctul b, că o parte dintre senatori urmau să fie desemnați „de un colegiu compus de membrii aleși ai consiliilor comunale urbane și rurale și ai consiliilor județene, câte unul de fiecare județ.”

[7] Acest sistem este aplicat la alegerile legislative din Italia, începând cu scrutinul din anul 2006.

[8] Păstrând aceste norme de reprezentare pentru Camera Deputaților și Senat, ar rezulta o scădere și mai mare, dacă s-ar lua în considerare, pentru calcule, datele recensământului din 2011.