În urma votului popular din 16 noiembrie, România va ieși de sub „zodia” președinților care au numele cu tradiționalul sufix -escu. Astfel, în martie 1974, intempestiv, Ceaușescu a forțat modificarea Constituției RSR, pentru crearea funcției de președinte al statului. Acesta a fost ales, a doua zi, ca președinte al RSR, de către Marea Adunare Națională, fiind apoi reales, de același for, în 1975, 1980 și 1985. După schimbarea de regim din 1989, la primele alegeri prezidențiale post-decembriste, Ion Iliescu (FSN) a câștigat, detașat, primul său mandat de președinte, în mai 1990, fiind reales în octombrie 1992. În noiembrie 1996, candidatul CDR, Emil Constantinescu a devenit președinte. I-a urmat, din nou, în decembrie 2000, Ion Iliescu. În 2004 și 2009, câștigătorul a fost Traian Băsescu, ales prima dată în calitate de candidat al Alianței DA PNL-PD, iar a doua oară – ca reprezentant al PDL. Astfel, odată cu învestirea, în decembrie 2014, a lui Klaus Iohannis, România marchează o triplă premieră: alegerea ca președinte a unui cetățean care nici nu are numele cu sufixul -escu, care este și membru al unei minorități naționale (fiind cetățean român de etnie germană) și, după 87 de ani, vom avea un german în cea mai înaltă funcție în stat. Primii doi au fost Carol I (conducător al țării, ca principe, în perioada 1866-1881, apoi – ca rege, între anii 1881 și 1914) și Ferdinand (1914-1927). Deoarece următorii regi ai României – Carol al II-lea (1930-1940) și Mihai I (1927-1930 – sub regență și 1940-1947) s-au născut în țară, nu-i putem considera ca fiind nici străini, nici „nemți”…

Anunțuri