Prezența de multă vreme în Peninsula Balcanică a românilor este, încă, subiect de controverse. Dacă unii – adversari ai continuității românilor la nord de Dunăre (în special unguri) afirmă că românii au apărut ca popor neolatin în Balcani, alții – printre care și grecii – susțin contrariul, încă de pe vremea Imperiului bizantin, acreditând ideea că aromânii ar fi urmașii unor daci (romanizați) emigrați în sudul Balcanilor, prin secolele X-XI, din zona Dunării (mai exact din zona confluenței Savei și Dravei cu fluviul). În sprijinul autohtoniei tracilor romanizați, deveniți români balcanici (macedo-români/aromâni/armâni) venim, însă cu câteva argumente de ordin fonetic, așa cum este rotacizarea lui „l” intervocalic, fenomen general în dialectele limbii române, petrecut înainte de anul 1000.

Astfel, din cuvintele latinești solis, salem, caelum, gelum au rezultat – inclusiv în dialectul aromân – soare/soari, sare/sari, cer/țer, ger/dzeru. Aceste particularități se regăsesc și în toponimia locală, în zone unde aromânii locuiesc și astăzi. Astfel, am notat un golf numit Cavura – la vărsarea Vardarului în Marea Egee, la vest de Salonic (inclus în golful mai mare cu același nume). Termenul pare să fi evoluat din latinescul cavula, care a dat în română termenul gaură. O formă asemănătoare, dar la plural, Găvuri, a fost notată de Ion Conea, în perioada interbelică, în Munții Retezat. Această formă, cavură, pare a fi singularul acestui Găvuri (despre confuzia între și g nu are rost să discutăm acum). Toponimul aromân menționat, întâlnit pe o hartă topografică sovietică, atestă o realitate fizico-geografică evidentă.

Un alt toponim care atestă același rotacism este numele dat de aromâni țării vecine la nord cu Grecia – Vârgaria – toponim foarte vechi, această denumire fiind dată Bulgariei, probabil chiar din vremea primului țarat bulgar (existent în Balcani în secolele VII-XI și extins inclusiv în zone din nordul Greciei de azi, locuite de aromâni), perioadă în care rotacizarea lui „l” era activă în limba strămoșilor noștri. Aici ar trebui să facem o paranteză și să (ne) întrebăm în ce măsură spațiul nord-dunărean va fi aparținut acestui țarat, de vreme ce, în dialectul daco-român este prezentă doar forma pentru numele modern al Bulgariei. Absența, inclusiv din toponimia nord-dunăreană a unei forme similare cu cea a aromânilor este un indiciu contra unei asemenea idei (ori, dacă țaratul balcanic va fi avut vreo autoritate la nord de Dunăre, ea va fi fost doar nominală, nelăsând asemenea urme în daco-română).

Printre numele de acest fel amintim și pe Sărună – numele derivat din cel roman – Salona (astăzi Thessaloniki – Salonic). Aromânii par să fie singurii care au păstrat numele derivat din forma de origine latină, aceasta fiind încă o confirmare a faptului că ei sunt urmașii tracilor romanizați din Peninsula Balcanică.

Pe de altă parte, numele unei ramuri a aromânilor, fărșeroți și, poate și al satului Frașari (localizat în sudul Albaniei), pare să fie derivat de la cel al localității Pharsalus, unde, în anul 48 î.Hr., armata lui Iulius Caesar l-a învins pe Pompei. În ambele cazuri s-a petrecut același fenomen de rotacizare. Totuși, în acest caz, ne exprimăm cu rezerve, ideea fiind respinsă de Theodor Capidan (în lucrarea Macedo-românii).

Croncarii bizantini par să aibă, totuși, dreptate, fie și parțial. O parte a românilor balcanici a venit dinspre nord, așa cum afirmă Anna Comnena, care spune că strămoșii acestora erau daci. Dintre cei veniți mai târziu – dinspre vestul Balcanilor sau din Panonia (probabil, alungați de Arpad, la începutul secolului al X-lea), vorbitori de română rotacizantă – sunt, probabil, cei care au dat numele unui vârf – Dzardara – probabil derivat de la numele tribului balcanic al vechilor dardani (atestați în antichitate în vechea Macedonie). Numele pare să ateste faptul că acești dardani au migrat peste strâmtoarea Dardanele în Asia Mică, de unde s-au întors cu un pom fructifer, înrudit cu piersicul, numit de români zarzăr, de la numele tribului care l-a adus în sud-estul Europei. Această formă, probabil, inițial *Dzardzăra, are un fonetism intermediar între daco-roman (prezent și în cuvinte latinești precum dicere, dies, decem, turdus, numele zeiței Diana) și cele românești literare actuale zicere, zi, zece, (s)turz, zână pronunțate, încă, popular, regional ca dzâcere/dzâcu, dzâ(uă), dzăce/dzațe sau folosite în nume ca Sturdza, ori în termenul dzânâ. Aceste forme cu dz se regăsesc astăzi la aromâni, dar și la maramureșeni, moldoveni și basarabeni.

În concluzie, chiar și cu rezerve, într-un caz, afirmăm faptul că, o bună parte a aromânilor sunt autohtoni în Balcani, fiind urmașii tracilor romanizați din regiune. Nucleul lor a fost consolidat prin migrarea mai târzie (probabil, din secolele X-XI), din zona dunăreană a unei părți a românilor rotacizanți.

Anunțuri