De aiestă oară o să grăim despre baltă, baci şi cioban.
Legătura între aceşti termeni este extrem de strânsă. Astfel, primii doi derivă din fondul celor circa 150 de cuvinte de origine traco-dacică pe care românii le-au păstrat şi după ce s-au transformat, treptat, în vorbitorii unei limbi romanice. De asemenea, ultimii doi au legătură cu păstoritul, îndeletnicire ce i-a caracterizat şi pe strămoşii noştri traci, cât şi, în mare măsură pe reprezentanţii tuturor dialectelor limbii române, fie ei situaţi la vest, sud sau nord de vechiul Donaris. În fine, toţi aceşti termeni, se leagă strâns între ei, deoarece, locurile de iernat ale păstorilor menţionaţi se aflau, adesea, în zonele cu exces de umezeală, care, măcar pentru o parte a sezonului rece, prin microclimatul mai moderat asigurat, permiteau un iernatic mai uşor turmelor pe care aceştia le aveau.
Prin acest material dorim să dăm şi un răspuns, bazat pe argumente ştiinţifice, utilizatorului lolekbolek, care a afirmat, aici, următoarele:
„1. ( daca tot tre sa citam din gesta):Quem terram habitarent sclauij, Bulgarij et Blachij, ac pastores romanorum
ei, fiecare traduce, interpreteaza cum vrea. eu am gasit 3-4 traduceri. cert este ca au imprumutat .( blato-slav, balta-roman )
2. nici cu Bacs lucrurile nu sunt simple.
asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi (IMG:http://forum.softpedia.com/style_emoticons/default/smile.gif)
http://hu.wikipedia.org/wiki/Pásztor
ranguri, functii etc. , apare si bacs.
dar apare si ca nume mic. http://hu.wikipedia.org/wiki/Bács_(keresztnév)
cert este ca la romani e foarte raspandit
3. cioban, Csobanka e de origine turca: http://tr.wikipedia.org/wiki/Çoban
si dexonline merge pe varianta asta.
4.szallas vine de la verbul szall, megszall etc. cu sens de odihna . o pasare cand se opreste din zbor :leszall.
si dexonline spune ca salas vine din magh. szallas. nu are legatura cu stana.
cine a scris asta? a reusit sa faca multe greseli”
Sublinerea de la finalul citatului ne aparţine.
Să începem prin a oferi definiţiile din Dexonline:
BACI, baci, s.m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice. – Et. nec.
Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 28 Feb 2002 | Greșeală de tipar
BACI s. (reg.) sameș, scutar. (Baciul unei stâne.)
Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar
baci s. m., pl. baci
Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar
BACI ~ m. Cioban care conduce o stână. [Monosilabic] /Orig. nec.
Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar
bací (bací), s.m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s.f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s.m. (baci); băcit, s.n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s.f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).
Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 22 Jul 2006 | Greșeală de tipar
BÁLTĂ, bălți, s.f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 17 Mar 2002 | Greșeală de tipar
BÁLTĂ s. 1. (GEOGR.) (pop.) tău, (reg.) rât, (înv.) paludă. (~ cu pește bogat.) 2. (GEOGR.) (rar) lac. (~ Snagov.) 3. v. apăraie.
Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar
báltă s. f., g.-d. art. bălții; pl. bălți
Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar
BÁLTĂ bălţi f. 1) Întindere de apă stătătoare, de adâncime mică, cu vegetaţie şi cu faună specifică. ♢ A lăsa (ceva) ~ a) a părăsi (ceva) fără a duce la bun sfârşit; b) a nu se mai interesa (de ceva). 2) Apă adunată într-o adâncitură în urma unei ploi mari sau a revărsării unui râu. 3) Cantitate mare de lichid vărsat pe jos. [G.-D. bălţii] /<sl. blato
Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar
báltă (bắlţi), s.f. – 1. Mlaştină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeaşi rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; şi de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci şi alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, şi βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puşcariu, Lr., 180). Provenienţa ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuţi dat fiind că au trăit în regiuni mlăştinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puţin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin şi bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate şi anume metateza bla › bal, puţin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulţi specialişti încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriş, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 şi Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puţin probabil; şi este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 şi Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 şi Capidan, Raporturile, 230); şi pe care însuşi Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilităţi. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s.n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s.f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s.m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s.f. (baltă, mlaştină); băltău, s.n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaştină); băltină, s.f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s.n. (teren mlăștinos); băltoacă, s.f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s.n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăştinos).
Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 6 Aug 2006 | Greșeală de tipar
CIOBÁN, ciobani, s.m. 1. Persoană care paște, păzește și îngrijește oile; păstor, păcurar. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. Compus: ciobanul-cu-oile = numele unei constelații din emisfera boreală; lira. – Din tc. çoban.
Sursa: DEX ’98 | Trimisă de IoanSoleriu, 27 Apr 2004 | Greșeală de tipar
CIOBÁN s. oier, păstor, (înv. și reg.) păcurar, (Maram. și nordul Transilv.) oieș. (Un ~ cu o turmă de oi.)
Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar
ciobán s. m., pl. ciobáni
Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar
CIOBÁN ~i m. Persoană care are în grijă oile; păstor; oier; ovicultor. ♢ Steaua ~ului a) luceafărul de seară; b) steaua polară. ~ul-cu-Oile denumire populară a constelației Lira; Oierul. [Sil. cio-ban] /<turc. çoban
Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004
ciobán (ciobáni), s.m. – Păstor. – Mr. cioban, istr. țoban. Tc. çoban (Roesler 608; Șeineanu, II, 128; Miklosich, Türk, Elem., I, 278; Miklosich, Fremdw., 82; Berneker 159; Lokotsch 1921; Ronzevalle, 77); cf. ngr. τσοπάνης, τσοπάνος, alb. čoban, bg., sb. čoban(in), rut. čaban, pol. czaban, rus. čaban, mag. csobán(y). Cuvînt rar în dialecte. După Weigand, Jb., XVI, 222, intrat în rom. prin intermediul bg., ceea ce nu pare sigur; pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea, Mitt. Wien., 98. Pentru formele dialectale din ngr., cf. Höeg 127. Din rom. provin mag. csobán(y) (Edelspacher 12), și posibil rut. și pol. Der. ciobancă, s.f. (păstoriță); ciobăneasă (var. ciobăniță), s.f. (păstoriță); ciobănesc, adj. (de cioban); ciobănește, adv. (ca ciobanii); ciobănos, adj. (rustic, necioplit); ciobăni, vb. (a fi cioban); ciobănime, s.f. (mulțime de ciobani); ciobănie, s.f. (ocupația ciobanului).
Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 10 Apr 2007 | Greșeală de tipar
Ce reiese din această enumerare de definiţii? În primul rând, faptul că, pentru termenii baltă şi baci este susţinută (şi) o origine autohtonă a termenilor (ceea ce, în citatul menţionat mai sus nu apare). Ni se părea corect să fie reproduse definiţiile in integrum… Pe de altă parte, tot legat de specialişti, aceştia susţin că, atunci când un termen are foarte multe derivate, cu sensuri chiar diferite de cel al termenului iniţial, acesta este vechi în limba respectivă. De asemenea, ţinând cont de faptul că baltă se regăseşte la toţi românii, inclusiv la cei balcanici, putem afirma, bazându-ne şi pe localizarea numeroaselor toponime cu forma Valtos (în câmpia litorală de la nordul Mării Egee), că acestea sunt creaţii ale aromânilor şi/sau ale meglenoromânilor, care veneau cu oile la iernat, forme grecizate ulterior. Bălţi au găsit (şi au denumit) românii şi în lungul Dunării (de fapt, într-o foarte bună lucrare, Toponimia Văii Dunării româneşti, geograful Ion Conea afirmă că întreaga luncă, în trecut cu exces de umezeală, era numită, în trecut, de către români, Balta), pe ţărmul Mării Negre (exact ca şi pe cel egeic), în Basarabia (Bălţi), în Transnistria (prima capitală a RASS Moldoveneşti a fost fixată la Balta, între anii 1924 şi 1933) sau în… Panonia (Băltoni* – toponim hibrid, daco-roman, cu rădăcină traco-iliro-dacică şi sufix latin –onius).
O ultimă întrebare pentru lolekbolek: dacă baltă derivă din slavul blato, cu metateza produsă în acest caz, de ce slavul, la origine, Slatina, n-a trecut în spaţiul românesc la Saltina?
Despre baci, autorii care dau definiţiile de mai sus, uită să spună şi că termenul, legat şi de păstorit, dar şi de vârsta mai înaintată a baciului, a putut permite “translarea” de sens, întâi spre “păstor mai în vârstă, cu mai multă experienţă” şi, ulterior, spre cel de “om în vârstă”, sens cu care el a fost împrumutat de maghiară, din română. Apoi, specializarea pastorală a unei bune părţi a strămoşilor noştri – dovedită şi de termeni, traco-dacici, precum zăr, stână, stânar/stânaş/stânaci, brânză, urdă, strungă, cârlan, dar şi de cei latini, ca: lapte, oaie, miel, păcurar/picurar, caş – dovedeşte vechimea şi continuitatea acestei activităţi de către aceştia. Poate ne spune autorul citat ce termeni proprii maghiarei evidenţiază citatul “asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi” şi “aplecarea” spre păstorit a unui popor nomad până la aşezarea sa în Panonia…
Despre cioban, definiţiile de mai sus îl dau ca fiind de origine turcească. Dar… dacă ar fi turcic, mai exact, provenit de la cumani, cu care românii au convieţuit la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu al erei creştine? Autorii care afirmă că termenul este de origine turcească în română pot, greu, demonstra, mai întâi, cum de s-a răspândit toponimul Ciubanca în nordul Transilvaniei sau antroponimul Ciuban, atestat la numeroşi maramureşeni, la nord de Tisa (azi, în Transcarpatia). Pe de o parte, ardelenii au avut de-a face prea puţin cu otomanii, iar pe de alta, nu există dovezi fonetice care să demonstreze modificarea vocalei o în u după anul 1400, moment după care ardelenii au avut primele contacte cu turcii. În schimb, există numeroase probe care atestă că acest fenomen, specific românei, atât în perioada sa de formare, ca urmaşă a latinei populare carpato-balcanice, cât şi imediat după, a putut duce la transformarea cumanului *cioban în ciuban. Astfel, din latina populară derivă, din romanus, termenii care definesc toate ramurile românităţii: rumân – la dacoromâni, ar(u)mân – la macedoromâni, rumon – la meglenoromâni, respectiv rumăr – la istroromâni (care au avut chiar cel mai puţin de-a face cu otomanii). Termenii latineşti pons/pontis, mons/montis, frons/frontis, cohors/cohortis, conventus au dat la români punte, munte, frunte, curte, cuvânt. De asemenea, din anticul, dacic, Maris/Marisia/Marisus, sub influenţa slavă, apare *Moreş în jurul anului 1000 (menţionat în documente în latină ale cancelariei maghiare în numele capitalei voievodatului bănăţean – Urbs Morisena), pentru ca, ulterior, să fie rostit, tot de către români, Mureş. Traco-dacicul Donaris a trecut în Dunăre după aceeaşi regulă. Strămoşii aromânilor au transformat forma latinească Salona (Salonicul de azi) în Sărună, sigur înainte de anul 1000, fiindcă, ulterior, legăturile directe între aceştia şi strămoşii dacoromânilor s-au rupt (o dovadă fiind şi absenţa cuvintelor de origine maghiară la aromâni) şi toponimul a suferit şi rotacizarea lui l intervocalic. Apoi, fenomenul modificării lui o în u se regăseşte şi în alte două arii marginale romanice, la strămoşii francezilor şi cei ai portughezilor, ceea ce dovedeşte că el datează, ca începuturi, din secolele III-IV, când, pe de-o parte, Imperiul slăbeşte influenţa pe care o mai exercita asupra provinciilor marginale şi mai deţine, încă, totuşi, măcar o vreme (cea mai mare parte a veacului al III-lea) şi Dacia între graniţele sale. Astfel, francezii spun couronne, derivat, din latinescu corona ca şi cunună din română (acesta s-a modificat sub influenţa românilor rotacizanţi, care l-au modificat, eronat, pe r în n, aşa cum au procedat şi cu verbul a suspina/suspinare, care, la aromâni a rămas suschirare). Portughezii, pe de altă parte, pronunţă, de exemplu, Portu şi Purtugal, deşi scriu Porto, respectiv Portugal...
Încă o precizare: ni se pare ciudată prezenţa formei ţoban la istro-români, mai firească fiind forma cioban... Oricum, şi în acest caz, numărul mare de derivate arată o vechime mare, poate nu la fel de mare ca a celor doi termeni deja analizaţi, dar, oricum, mai mare decât perioada preluării sale de la otomani…
Dar, cea mai clară dovadă că românii au putut (pre)lua de la cumani acest termen stă tocmai în… numele, transformat, la fel, dat chiar de către strămoşii noştri acestora: din *coman s-a ajuns la… cuman. Că a existat o formă *coman o dovedeşte prezenţa în română a numeroase toponime şi antroponime de forma: Comana, Comăna, respectiv Coman, Comanici(u), Comăneci, Comănescu. Tot din vremea relaţiilor româno-cumane pare să dateze şi toponimul balcanic Kumanovo, azi în Macedonia, într-un areal cu o deosebită stabilitate a elementului românesc. Probabil, din termenul românesc, cuman, derivă şi cel maghiar, kun.
Instalat ca element dominant, conducător, asupra românilor, cumanii par să ne fi dat nu doar numeroasele toponime din zonele joase, cu vegetaţie stepică – Bahlui, Vaslui, Covurlui, Suhurlui, Călmăţui, Teslui, Desnăţui, Bărăgan, Bucecea, Bugeac, Buceag etc. – ci şi o însemnată antroponimie – Basarab(ă), Toxabă – cu derivatul toponimic Taxobeni, în Basarabia – Tâncabă – de asemenea, cu un derivat Tâncăbeşti, în Muntenia – Tartabă, Odobă/Odobescu (şi el cu derivate toponimice de forma Odobeşti, în sudul Moldovei şi în Muntenia), Tartabă, Talabă, Hârjoabă, etc. De asemenea, colaborarea cumanilor cu românii, în veacurile XII-XIII este probată atât de sprijinirea de către româno-cumanii nord-dunăreni a Imperiului româno-bulgar al dinastiei româneşti Asan (dar cu nume derivat de la un patronim cuman), cât şi eşecul politicii Regatului maghiar de catolicizare a Cumaniei, arie geografică extracarpatică situată la Curbura Carpaţilor. Nu în ultimă instanţă, istorici de renume – de pildă, Neagu Djuvara – afirmă că întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab, era cuman, urmaş în linie directă al cumanului, făgărăşean, Negru Vodă (poreclit “negru” tocmai fiindcă era cuman). După Dan Busuioc von Hasselbach, cumane par să fie şi toponime ca Arpaş – în Ţara Oltului (poate şi Avrig), Horpaz şi, posibil, Hărpăşeşti – în Moldova. Nu este o întâmplare că, înainte de marea invazie tătară de la 1240-1241, care a desfiinţat Cumania, cu tot cu episcopia ei catolică, aproape toată Ţara Oltului fusese anexată de maghiari, mai puţin Comăna… Poate, Negru Vodă de acolo a plecat, întâi în ideea de a readuce Ţara Oltului sub control româno-cuman, iar, apoi, spre a întemeia o nouă “ţară”, “românească”, la sud de Carpaţi…
Că este posibil să fi fost cumanii cei care ne-au lăsat pe cioban putem întări prin evidenţierea şi a altor asemănări între limba cumană şi cea turcă: în sudul ţării există toponimul Teleorman, cu sensul de „pădure nebună”, identic ca înţeles cu Deliorman din Cadrilater, creat de otomani. Sensul acesta se explică prin faptul că aceste popoare provin din zone stepice, semideşertice, cu orizont deschis şi prezenţa pădurii, cel puţin într-o primă fază, le-a „înnebunit”… Pe de altă parte, cumanul kalaat, cu sensul de „cetate”, este asemănător cu turcescul kale, cu sens identic. De asemenea, este evidentă identitatea de sens a toponimelor de forma Ozun (Trei Scaune) sau Uzun (Vlaşca), create de cumani şi Uzun Bair (Dobrogea), unde uzun/ozun au înţelesul de „lung”…
Dovada că românii au preluat, în primul rând prin păstorii care mergeau la iernat, în Balta Dunării, termeni de origine cumană sau/şi că aceştia din urmă au convieţuit cu românii până când strămoşii noştri i-au asimilat complet este dată de prezenţa unor termeni legaţi de vegetaţia ierboasă în spaţiul montan, aşa cum o arată toponime ca Bucegi (numele unei grupe montane) sau Buceciul (toponim în spaţiul montan al Ţării Loviştei, desemnând, la circa 1500 de metri altitudine, un areal ierbos, obţinut, probabil, prin defrişarea vegetaţiei forestiere). Din cumanul kalaat (cu sensul de “cetate”) par să derive numeroasele aşezări cu numele Galaţi (una, continuatoarea vechii fortificaţii romano-bizantine de la Barboşi, pe Dunăre), altele – în Ardeal (în Ţara Oltului, Năsăud sau Alba), dar, poate, şi Galata ieşeană (care, ca aşezământ monastic păstrează ziduri fortificate, ca de cetate).
În aceste condiţii, vor fi bune ideile unor specialişti în evoluţia limbii, dicţionarele, dar noi afirmăm că este şi mai folositor, pentru demersul ştiinţific cât mai obiectiv posibil, apelul la informaţia de natură geografico-istorică, existentă, după câte s-a constatat, cu prisosinţă.
Şi o ultimă precizare, legată de sălaş. Afirmă autorul citat că ar fi maghiar. O fi, dar maghiarii de la cine l-au luat? Nu cumva este un împrumut din slavă – ca şi multe alte câteva sute de cuvinte – derivat din termenul selo, cu înţeles de “aşezare”, deci de loc unde cineva trăieşte, deci se poate şi odihni? De aici derivă şi termenii româneşti sălişte (în Ardeal) şi silişte (în spaţiul extracarpatic), cu sensul de “loc unde a fost o aşezare”, intrat şi în toponimia spaţiului românesc. De remarcat asemănarea rădăcinii din sălaş şi din sălişte, ambii termeni prezenţi în toponimia românească a Ardealului. Am notat, însă, un Salaš, în zona bulgărească a Vidinului, locuită până azi de români timoceni. Aceştia sunt singurii care ştiu că zona, sârbo-maghiară azi, dintre Dunăre şi Tisa se numea, în trecut, pe româneşte, Bacea, aceasta fiind plină de sălaşe, atestate, cu zecile de toponimia actuală. De aici au emigrat, spre est, bănăţenii numiţi Băcean(u) şi spre sud, aromânii purtători ai numelui Batsanos, ca originari din sălaşele (de iernat) din Bacea, izgoniţi, probabil, de aşezarea acolo a maghiarilor. Izvoarele bizantino-greceşti chiar confirmă aşezarea în Peninsula Balcanică a unor români veniţi din zona confluenţei Savei cu Dunărea (zona Sremului, situată imediat la sud de Bacea). Prezenţa în toponimia sârbă (Bačka) şi în cea maghiară (Bacs) a unor nume derivate din acest Bacea românesc este, şi ea, o dovadă a preluării celor două numiri de la românii de la vest de Tisa (azi – aproape dispăruţi, asimilaţi).
Rămâne întrebarea: dacă sălaş este, totuşi, unguresc, tot maghiarii au creat şi toponimul de lângă Vidin? Din câte ştim, maghiarii n-au avut mai deloc treabă cu teritoriul actual al Bulgariei, influenţa lingvistică a acestora fiind practic nulă în zonă. În schimb, este evident că şi în Ardeal, şi în zona Timocului şi în Bacea au trăit şi mai trăiesc români, în toate aceste arii fiind prezente toponime derivate de la apelativul sălaş, preluat, probabil de români, de la slavi, în vremea convieţuirii cu aceştia (secolele VI-IX).
Iar legat de importanţa păstoritului la urmaşii traco-geto-daco-romanilor, fie ei români nord-dunăreni, fie români balcanici, iată două exemple provenind de la… slovaci şi albanezi. În Carpaţii Slovaciei, termenul vlah are, astăzi, sens de păstor, cioban. Acest lucru s-a petrecut în Evul Mediu, când păstorii care urcau vara cu oile în acest spaţiu montan erau români (adică „vlahi” în limba slovacă). Iarna, aceştia coborau cu oile la iernat, fie în Bacea, fie în jurul lacului *Băltoni/Balaton. În schimb, datorită faptului că mai toţi aromânii vecini cu ei se îndeletniceau tot cu păstoritul, albanezii îi denumesc pe aceşti români balcanici ciobani, unde acest termen nu mai are sens profesional, ci etnic. De asemenea, este vorba de păstori români care urcau cu oile în munţii Albaniei, vara, iar iarna coborau fie spre litoralul albanez, fie spre Marea Egee, unde numeroasele toponime Valtos/Balta dovedesc şi azi acest lucru.
Poianetu' lui Iocan 
Un contraargument la teoria originii slave a rom. „baltă” a fost deja sintetizat în DER. Dezvoltând, trebuie subliniat că în slavă a funcţionat legea silabelor deschise, fapt ce a determinat o sumedenie de metateze. Este logic acest proces, căci principiul minimului efort cere silabă deschisă, nu închisă. Aşadar explicarea lui „baltă” prin „blata” nu are fundament real. Dacă chiar ar mai trebui demonstrat, circulaţia termenului constituie cea mai bună dovadă.
În ceea ce priveşte magh. „szallas”, mi se pare interesant că termenul e răspândit în toţi Carpaţii polonezi, dar şi în Ucraina până la Liov (un vechi sătuc numit Salasze exista acolo, iar aspectul său fonetic demonstrează clar că toponimul nu e creaţie slavă). Totuşi, pentru a-l explica pe rom. „sălaş” prin slavă, ar necesita un studiu comparat în limbile slave şi fino-ugrice. În primul rând ar trebui verificat dacă magh. „sallasz” face parte din tezaurul lingvistic uralic (din păcate baza de date http://starling.rinet.ru/main.html pe mine personal nu m-a ajutat). Pe de altă parte, explicarea cuvântului „sălaş” prin slavă ar cere un cuv. românesc provenit din sl. „selo”, care apoi să fie derivat cu sufixul „-aş”. Însă limba română nu păstrează urme ale unui asemenea cuvânt (poate toponimia a conservat ceva cu fonetism românesc?).
Bine ai venit! Mulţumesc şi pentru completări! 🙂
Într-adevăr, un argument convingător, zic eu, este aria de circulaţie a termenului sau a derivatelor onomastice de la acesta. Şi, poate, nu atât prezenţa şi aria de distribuţie, cât mai ales specificul condiţiilor naturale explică, încă, şi mai bine, pe „baltă” ca fiind vechi, foarte posibil autohton (traco-dacic).
Prezenţa sălaşelor în Carpaţii polonezi şi în vestul Ucrainei este un element ce întăreşte argumentaţia de mai sus! A existat, în Evul Mediu, atât un curent de migranţi, mulţi dintre ei chiar păstori (veniţi, poate, chiar dinspre Panonia sau/şi Bacea), cât şi unul de colonizare, din partea Poloniei, cu români (dintre care unii vin chiar din Ardeal – singura zonă aflată azi în componenţa României unde acest termen circulă, cu rezultate în plan toponimic: Sălaşul de Jos/-de Sus, judeţul Hunedoara, Sălaş, judeţul Mureş). Încerc să găsesc o explicaţie prin derivate de forma *săl(u), din selo, slav, cu sensul de „punct locuit, locuinţă, colibă”, unde -aş putea să se adauge precum în toponime cum este Răchitaş, ori în forme în care este evidenţiat, ca derivat, cel care utilizează acel *săl(u): aşa se petrec lucrurile cu trămbiţaş (cântăreţ la trâmbiţă), dar şi cu stânaş (locuitor, utilizator al unie stâne, sinonim cu stânar, ambele citate în text – al doilea este o creaţie daco-romană/stră-română, având o arie de circulaţie din Oltenia până în Bosnia şi Croaţia). Sensul lui „sălaş” de „locuitor” al unui asemenea loc este menţionat în Dexonline… Probabil, din *săl(u) ardeleano-panonic a rezultat şi ardelenescul Sălişte – cu sensul de „loc unde a fost cândva un sat”, identic ca mod de formare cu Inişte, Curechişte, Cânepişte, Târgovişte sau cu moldo-munteanul Silişte (aici selo a trecut în sil-…) – în cazul cărora termeni ca in, curechi, cânepă, târg(u) circulă şi azi în limbă. Acest *săl(u) a dispărut, dar faptul că el este „vestic” este întărit de distribuţia toponimelor de forma Sălaş în Ardeal şi de jur-împrejurul acestuia: multe toponime cu salas/szallas în componenţă la vest (în vestul Crişanei şi în Bacea), în sud (sălaşele din nord-vestul Bulgariei) şi în nord (cele menţionate de tine în Polonia şi vestul Ucrainei). Aceste elemente, ca şi prezenţa toponimelor de forma Sălişte (din care cred că au derivat, mai recent, Siliştile de la sud şi est de Carpaţi), arată apariţia, în Ardeal/Bacea/Panonia, a respectivului termen – *săl(u) – cu derivate onomastice înainte de a fi dispărut, complet, din limbă, după ce a fost „donat” şi maghiarilor din Bacea şi Panonia…
În completare, *săl(u)-sălaş ar trebui pus în legătură şi cu ocnă-ocnaş sau cu stână-stânaş, ori, mai degrabă, cu loc-locaş. Româna a conservat acelaşi sens pentru loc (de închinăciune) ca şi pentru locaş (de închinăciune)… Loc este românesc (din latinescul locus), deci aici nu are cum să fie vorba de influenţă maghiară. Chiar şi în maghiară el a trecut, cu (aproape) aceeaşi formă şi cu acelaşi sens, în toponimie: Ujlak – Locul Nou (azi se utilizează forma, parţial tradusă, Uileac) – în Bihor (mai exact în zona Beiuşului), Lok – Loc – în Ţara Oltului (în zona vecină cu Secuimea a Hoghizului, unde un sfert din populaţie vorbeşte maghiara)… În ambele cazuri pare să fie vorba de împrumuturi din română în maghiară. Dacă în perechea loc-locaş au supravieţuit ambii termeni, în perechea *săl(u)-sălaş, primul termen pare să fi dispărut. Sau, poate, mai este de căutat în toponimie…
Explicarea lu „sălaş” prin slavă e surprinzătoare şi…chiar interesantă. Dar întâmpină câteva dificultăţi:
1. faptul că „sălaş” e răspândit în special în Ardeal pledează (în cele mai multe cazuri) pentru originea maghiară a termenului;
2. „sălaş” ca agent este infirmat de sens: cel puţin în polonă el a fost dus cu sensul de „locuinţă păstorească”, cel de „locuitor al sălaşelor” lipsind în această zonă. Sensul de agent nu e confirmat de toponimie, care ar fi trebuit să coţină şi forme de plural precum „Sălaşi” (sunt prezente doar cele terminate în -e). În cadrul aceleiaşi probleme, nu ar fi oare mai degrabă vorba de sufixul diminutival „-aş”, sensul de agent al cuvântului putând fi obţinut, pur şi simplu, prin extindere de sens?
Dacă se confirmă că maghiara nu are un etimon uralic pentru acest cuvânt, cred că lucrurile s-ar limpezi.
În ceea ce-l priveşte pe sl. „selo”, acesta ar fi trebuit încadrat la feminin, ca toate neutrele slave în „-o”: candelă<kadilo, ocnă<okno, slovă rom.*sălă. De curând, la simpozionul de la Academie, cineva a ţinut o comunicare despre „fară” şi „sat” (primul din longobardă, al doilea din latină, dar ambele cu etimologii nesigure). Mai era oare loc de un al treilea cuvânt cu sensul de „sat”?
„Sălişte”, obţinut din „selo”, pare să fi fost derivat pe teren slav (cf. slavonul „selište”, ucr. idem), după cum arată şi Rosetti. Sufixul indica: 1. locul; 2. colectivitatea.
Pe de altă parte, poate ar fi interesantă o paralelă cu polona: szałas „sălaş” a fost derivat, de unde oronimul Szałasiska, deci avem cuvântul românesc, cu sufix polonez. Nu am studiat problema, dar mi se pare logic ca un termen să fie derivat abia după ce se lexicalizează în limba respectivă. Deci, dacă l-am nega pe Rosetti, spunând că „sălişte” s-a format pe teren românesc, concluzia logică ar fi aceea că am avut un cuvânt „*sălă”. Problema e cum le explicăm pe cele cu „i”? „Selişte”, „silişte”, arată că termenul nu a putut fi încadrat în limba română, că era perceput ca ceva străin. Strict fonetic, nu ar fi o greutate, e se neutralizează frecvent la „ă” şi se poate închide la „i” sub influenţa consoanelor sau a vocalelor din preajmă.
Sper să nu dau prea mult în speculaţii, dar mă întreb dacă nu există şi alţi termeni derivaţi de la „selo” în toponimie…
Offtopic: mă întreb de unde vine „copalnic”, pe care îl avem şi noi în toponimul Copalnic Mănăştur. Am găsit în Polonia, pe la vlahii silezieni, toponimul Kopalnia.
Da, pentru plăcerea dialogului, îmi place cum pui problema… 🙂 În ceea ce-l priveşte pe „sat” şi echivalentele lui, dacă îl adaugi şi pe „cătun”, de origine traco-iliră (şi prezent la toţi românii, dar şi la albanezi), prezumtivul *sălă ar fi al patrulea termen… Acum, indiferent în ce limbă s-a format etimonul este cert că românii l-au utilizat cel mai frecvent, fapt demonstrat de prezenţa sa în spaţii cu care maghiarii n-au avut tangenţă, dar românii au fost şi/sau, încă, mai sunt prezenţi: zona Timocului aflat în componenţa Bulgariei, sudul Poloniei, vestul Ucrainei. Cum „sălaş” are şi sens de „colibă” sau de „adăpost pentru animale”, acesta putea să aibă şi înţeles de (mică) aşezare, cu rol pastoral.
Oricum, insist şi pentru paralela cu perechea „loc”-„locaş”…
Ideea cu diminutivarea este credibilă: a se vedea posibila pereche *făgar-făgăraş, din care prima parte a acesteia a dispărut (!), dar a doua este prolifică în plan onomastic românesc (atât în toponimie, cât şi, mai cu seamă, în antroponimie), mai ales în Transilvania, dar nu numai acolo (am şi o postare legată de acest aspect – „Despre Făgăraş”).
În ultimă instanţă, dacă *sălă nu putea deriva în sălişte (direct în română), cum de a derivat cânepă în Cânepişte?
Legat de oiconimul Copalnic-Mănăştur, acesta derivă din slavul копати – a săpa (despre care stă scris la pagina 112, în cursul de Toponomastică, publicat în 2006), cu referinţă la exploatarea unor minereuri din Munţii Preluca. Cred că acelaşi sens îl are şi vlaho-silezianul Kopalnia (informaţie nouă – mulţumesc!).
Mulţumiri şi pentru informaţiile toponimice legate de spaţiul polono-ucrainean. Ai cumva şi localizarea spaţială a toponimelor citate?
Szałasze e o localitate din Lvivska Oblast, care de vreo 80 de ani si-a schimbat numele în Dibrova (tot incerc să-l mai găsesc pe hartă, dar nu mai dau de el). Szałasiska e localitate în SV Cracoviei, în Tatra, cam la jumătatea distanţei dintre Cracovia şi Bielsko-Biala. Am văzut în apropiere şi toponimul Zawoia, dar cred că e slav oricum,nu? Tot în Tatra am găsit de multe ori Przyslop (în slovacă Prislop). Polonezii îl consideră tot românesc; ştiu că e slav, dar nu ştiu dacă ne-a venit din mediobulgară.
Mulţumesc încă o dată pentru informaţii!
Legat de Prislop, acesta, ca şi Certeze (frecvent şi el în Carpaţii Nordici), este românesc. Apar acolo şi Ardzelusza (*Argeleana), Ardzelaczna (*Argeleana, probabil), Dzembronia (*Dzâmbronia, adică Zâmbroaia, după fonetismul actual), Mikulicin (derivat de la patronimul Micul), Lopusanka (Lăpuşeanca), Romanka, Woloszan, Lupkow, mai multe localităţi slovace cu particula Vlach(y) în componenţă, etc., iar în nord-estul Poloniei (în zona lacurilor mazoviene) – am notat un Ketrz (adică, probabil, *Chetre)…
Uitasem, aproape de Lupkow, în Subcarpaţii polonezi, este şi un sat Rzepedz (*Repedzi)…
Plin de elan, am vrut să scriu un articol despre urmele româneşti din Carpaţii Nordici şi, văzând cât sunt de multe, am luat doar o gmină, Gmina Bukowsko din powiat-ul Sanok (powiat sanocki), ţinând de voievodatul Podkarpatia (województwo podkarpackie). Sincer…m-a luat disperarea când am văzut că nu e atât de simplu… Există o sumedenie de localităţi, mai puţine cu nume presupus românesc, dar multe cu atestare a acelui jus valahicum (prawo woloskie) despre care s-a publicat o carte în cehă pe la începutul sec. XX. Am mai constatat (aici geografii trebuie să folosească terminologia) mixtura populaţiilor ortodoxe (cred că azi greu se mai distinge, la o privire generală, care e sat lemkian/rutean şi care e valah). Am observat (nu doar în satele cu atestări ale dreptului valah) urme româneşti în antroponimie: Berdar (ar putea fi Bărdar), dar sunt multe asupra cărora eu am dubii, pentru că nu cunosc bine limba polonă, pot exista şi în vocabularul slav: Paszko, Prokop, Soroka, Michno (o fi de la Mihu?), Mara, Karp, Fecio, Grinda… Sunt foarte multe… Cât despre cele care vin de la Wolos, acestea mi se pare că predomină în Silezia. Există vreo două site-uri poloneze care arată distribuţia teritorială a numelor, dar mi-au dat rezultate destul de diferite şi …sunt puţine înregistrări. (am căutat de exemplu Karp şi am văzut că predomină în Silezia, dar erau doar vreo 60 de înregistrări).
Între râurile cu nume de-a dreptul fascinante avem: Negrylów, Hulski (o fi cumva de la „hulă”?), Zwór/Izwór…
Nu am cum deocamdată, pentru că îmi lipseşte un atlas lingvistic, dar aş vrea să studiez semantismul şi răspândirea termenilor păstoreşti din Podhale şi Silezia. Sunt convins că oferă informaţii utile pentru studierea etimologiilor româneşti în general.
Am observat, de asemenea, că există două tipuri în onomastica gorală: cele care probabil vin din substantive comune, lexicalizate deja în polonă, cum ar fi „bac” (Baćkowice, Baczyn), dar există şi altele fără vreo relevanţă pentru vorbitorul de polonă, cum ar fi Zwor, Rzepedz…
Dzembronia, Ketrz? Acestea sunt chiar interesante. Mi se pare că fonetismul unora arată şi de unde erau respectivii păstori…
Probabil cunoaşteţi, în Rožnov pod Radhoštem din Valašsko (în polonă Morawska Wołoszczyzna) există „Valašske museum v prirode”, muzeul valah, la adresa http://www.vmp.cz
Este bine că nu-s singurul care vrea să se ocupe de aşa ceva!… Mă simt şi eu mai bine! 🙂 Am „în lucru” un studiu legat de distribuţia spaţială, pe unităţi administrative, a termenilor româneşti legaţi de păstori (baci, cioban, păcurar/picurar, stânar, mocan, cozan/cojan/cozar/cojar) din spaţiul carpato-balcanic. Ghilimele apar mai sus deoarece treaba mai mult… stă, atât din lipsă de timp, cât şi din cauza problemelor legate de fondul de hartă. Oricum, o activitate extrem de… cronofagă… Tot ce a mai „transpirat” se regăseşte în postarea legată de românii rotacizanţi, la „criticile” căreia am răspuns cu aceasta, de mai sus…
Acel Karp se leagă de o origine moldovenească (patronimul este singurul legat de vreun nume de triburi geto-dacice care a mai supravieţuit – aria sa de frecvenţă mare se suprapune peste Moldova şi Basarabia, adică acolo unde au trăit carpii; dacă n-o fi vorba despre carpi autohtoni, fiindcă pe o hartă istorică din vremea antichităţii, pe care o avem în birou, apar nişte carpi în Carpaţii nordici…). De asemenea, un toponim ca Lopusanka „trădează” originea ardelenească, din Ţara Lăpuşului, în vreme ce Ardzelaczna, Ardzelusza arată că şi în Ardeal s-au aflat grupuri de români care pronunţau „ge” în loc de „de”, şi, de asemenea, care utilizau pe „n” intervocalic (vezi Dzembronia), întocmai ca bănăţenii sau/şi alţi români vestici (sau balcanici).
Legat de termenii ce-i menţionează pe păstorii români, „baza” mea de date se referă la site-urile companiilor naţionale de telefonie fixă (în Bosnia-Herţegovina – şi a celei de telefonie mobilă). Din păcate, la acest capitol, (al „ofertei” de informaţie patronimică) polonezii stau mai rău chiar şi decât ucrainenii sau macedonenii (nici bulgarii nu stau prea bine, putând oferi date doar pentru capitala, Sofia)… Poate ştii vreo altă sursă mai cuprinzătoare, în acest sens, care să fie şi accesibilă, fără deplasarea în teren, care „mănâncă”, şi ea, timp şi… bani 😦 Ştiu că şi terenul este folositor, dar nu prea dispun de timp (cu banii s-ar putea rezolva)…
Eu am încercat să folosesc Philcarto, am descrcat fondul de hartă cu voievodatele şi gminele, dar m-am lăsat păgubaş, pentru că trebuie prelucrare informaţiile şi nu există o statistică a lor.
Există un grup de yahoo, bukowsko_triangle, unde se discută probleme de genealogie din Podkarpatia (iniţiatorii, din câte deduc, sunt ruteni: http://groups.yahoo.com/group/bukowsko_triangle/). Aici am aflat că există un site cu arhivele din gmina Bukowsko, foarte interesant pentru cercetările de onomastică (l-am dat jos, ultimul, Parohia greco-catolica). Eu am gasit liste de nume pe fiecare pagina poloneza de wikipedia a satelor din Sanok.
Căutarea numelor de familie, precum şi indicarea distribuţiei lor procentuale la nivel de powiaturi se poate face cu site-ul http://www.krewniaki.pl/ , la care partener este Portalul Parohiilor Catolice din Polonia şi cu pagina de internet http://www.moikrewni.pl/ .
O foarte buna harta a Poloniei se afla la http://www.mapapolski.com.pl/. Utila, mai ales d.p.v. administrativ, este si http://www.mapapolski.com.pl/.
Aici puteti vedea costume traditionale pe regiuni:
http://www.perfekt.krakow.pl/mapa.php/en
Arhiva Parohiei Greco-Catolice din Wolica, unde pot fi identificate numele locuitorilor din sec. XIX http://semanchuk.com/gen/wzbr/index.html
Am dat un link de două ori. Harta Poloniei detaliată, utilă pentru căutat toponime, este de fapt la adresa http://mapa.targeo.pl/
Distribuţia spaţială a termenilor? Of, of…pe mine Internetul nu m-a ajutat, iar în bibliotecile din oraş nu am găsit atlasele lingvistice ale Poloniei. Poate trag o raită să le iau de la Cracovia.
De hărţi nu duc lipsă (am găsit o mulţime de hărţi topografice, turistice, la scări mari, de detaliu). Problema este legată de colectarea antroponimelor (mai cu seamă a celor din Polonia). Localizarea lor, fie şi la nivel de voievodate/regiuni/comitate, etc., poate oferi unele indicii ţinând de distribuţia şi frecvenţa spaţială a unor termeni. Ar ajuta inclusiv la lămurirea unor aspecte legate de evoluţia şi distribuţia spaţială de odinioară a limbii române…
Am să vă trimit diseară ceea ce am scos eu de pe Wikipedia. Sunt numele de familie din sec. XVI şi din sec. XVIII-XIX, postate pe net. E o treabă destul de anevoioasă chiar şi numai extragerea lor (de aceea nu am scos decât din gmina Bukowsko), dar surprizele sunt…pe măsură…
Voiam să vă întreb, dar nu am avut ocazia: există în Munţii Berzunţului un vârf pe care localnicii îl numesc Chirgus. M-am tot gândit de unde vine, terminaţia -us nefiind specifică limbii române (de obicei nu rezistă, românii o încadrează la -uş sau la -uţ). E un oiconim rusesc, Чиргуши, dar nu cred că ajută la ceva. Alături este şi Bursuna, clar turanic, nu cred că se poate pune în legătură cu „bursuc”.
M-ai lăsat „ca la dentist”!… În sensul (foarte) bun! 🙂 Cred că avem de lucru împreună!
Legat de Chirgus: dacă vine de la numele poporului kirghiz? E doar o supoziţie, dar ştiu că şi chirghizii sunt turcici. S-ar putea să fie vorba de un toponim cu sens etnic creat de vreun popor turcic vechi (uzi, pecenegi, cumani, berendei…), plecat de pe lângă aceşti kirghizi.
Apropos de zona Carpaţilor Curburii: prezenţa unor termeni/denumiri în care să fie prezent „n” intervocalic este probată atât de femininul „unguroance” cu care îşi denumesc nevestele românii romano-catolici din vestul Moldovei (numiţi, incorect şi impropriu, „unguri”), cât şi de forma… maghiară a oiconimelor Băţanii Mari şi Băţanii Mici din judeţul Trei Scaune/Covasna: Nagy- es Kis Baczon. Am bănuiala că acest Baczon derivă dintr-un mai vechi românesc *Băcioni, derivat de la „baci”. Acesta a fost reromânizat, ulterior, în forma actuală, Băţani… Ţinând cont de prezenţa „mocănimii” româneşti intracarpatice, dintre Breţcu şi Săcele, o asemenea idee este plauzibilă. Şi, fiindcă veni vorba de „mocani”, tot de ei pare să se lege şi oiconimul Moacşa (tot din Trei Scaune), fost, poate, „Mocşa”, derivat din „moc” sau „moacă”, cu sufixul, pierdut, -şa. Acest sufix se regăseşte şi în nume ca: Focşa, Lupşa, poate şi în vrănceanul Lepşa (derivat din slavul lepo – frumos) etc… Dacă se dovedeşte că româna i-a avut ca termeni pe „moc”/”moacă”, din care poate deriva „mocan”, se confirmă ideile avansate (şi) în menţionata postare despre românii rotacizanţi. Aceste toponime, însă, ar dovedi şi mai clar că românii erau şi în aşa-zisa Secuime, înainte de aşezarea aici a secuilor.
La Grzybowiec nu m-am gândit! 🙂 Ce înseamnă să privească un singur om o hartă!
În legătură cu Hron aveam o bănuială, pentru că nu este n palatalizat. Şi aşa e, Dicţionarul toponimic al Poloniei îl compară cu magh. „Grana”. Şi nu pare de mirare, din ceea ce am văzut în zonele populate de români, peste tot „n” şi-a păstrat caracterul palatalizat, în toate variantele întâlnite: Grań, Groń, Gruń, Hroń, Hruń.
În legătură cu evoluţiile fonetice de la latină la română, m-am gândit la un moment dat că acestea pot fi pur şi simplu fonetisme autohtone, dar m-am temut de această idee. Păcat că nu se poate demonstra când e evoluţie şi când e fonetism autohton. Dar acel toponim de care mi-aţi spus e o adevărată comoară!
Sper ca în câteva zile să fac „schela” unui material despre grui şi rudele sale (aparente sau sigure).
Se poate chiar „jongla” cu forma poloneză (prin comparaţie cu cea românească). Aş pune pe *Grâbovăţ/Grzybowiec în acelaşi plan cu Crăciun sau cu Crâşmar, iar pe Gârbovăţ (poate şi pe Hârbovăţ) cu Cărciun armânesc şi cu Cârciumar… Primele elemente ale perechilor apar mai la nord, celelalte sunt sudice…
Mă rog, e o idee… 🙂
În altă ordine de idei, aşa cum ştia şi geograful Ion Conea – cel mai lingvist dintre geografi şi cel mai geograf dintre lingvişti – tre’ „să ai ochi” şi spre a vedea pe o hartă, dar şi pentru a „vedea” unde şi ce se evidenţiază din punct de vedere fonetic, dialectal, semantic… Asta poate fi un „dat”, dar se (şi) perfecţionează, se „şlefuieşte” odată cu acumularea unei tot mai bogate experienţe… E la fel de important, însă, şi să ai cu cine să te consulţi.
Schimbând puţin registrul – dar numai olecuţică – experienţa, dar şi ceva „fler” ştiinţific, te ajută să „îndrăzneşti să vezi şi unde este evoluţie şi unde strămoşii noştri „au biruit”, „încăpăţânându-se” să moştenească termeni autohtoni. Trebuie mult echilibru, spre a nu cădea nici în „extremismul” traco-daciştilor (sau, mai degrabă al „craco-draciştilor”, dacă mi-e permisă o „joacă de cuvinte”), dar nici în cel al adepţilor „dispariţiei” oricărei urme de traco-dacitate în spaţiul carpato-balcanic. Aici, toponimele – şi antroponimele – sunt adevărate „nestemate”…
În fine, în chiar cu totul altă ordine de idei, înainte de a mă recunoaşte eu biruit de noua dzâuă, furişată „la adăpostul nopţii”, îţi doresc să izbuteşti în „schela” ce-o voieşti!
La bună (re)scriere! 🙂
Am observat într-un material de la începutul secolului că „Wojt” şi derivatele sale de prin Śląsk (din care lipseşte însă „Wojtyła”), este pus pe seama germanului dialectal „vojt” (<lat. vocatus<advocatus). Sursa e serioasă, e Karłowicz, autorul Dicţionarului limbii polone, dar nu ştiu cât e de…credibilă în acest caz. Cercetările continuă 😀
Am uitat să scriu derivatele, cred că sunt utile: Wójtowstwo, Wójty, Wójtowicze și numele de familie Wojta, Wójtowicz, Wójcicki, Fojcik. Legătura lui „Wojda” (scris „Woyda”) cu acestea este pusă de autor sub semnul întrebării. După părerea mea ar indica o pronunţie maghiară a lui „Vaida” (a accentuat posterior şi mai închis).
Da… Formele prezintă interes… Ceea ce ne-ar fi, însă, nouă şi mai util, ca demers ştiinţific, este o hartă a distribuţiei spaţiale a antroponimelor (şi eventual, a toponimelor) derivate de la Voicu (şi el este de origine slavă): Voica (feminin), Voican, Voicescu, Voiculescu, Voicilă… Ultimul, luat în discuţie ca prezumtiv „punct de plecare” al numelui Sfântului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea -Carol Woityla -, putea să fi evoluat, dacă este românesc la origine, pe „traseul” Voicilă-Voichila-Woityla… E doar o presupunere…
Oricum, acesta e un nume ce pare să „fi făcut carieră” în ceea ce priveşte „prestigiul” său istoric, mai mult sau mai puţin dovedit! Un Voicu (Vajk), român, i-ar fi creştinat pe maghiari la 1001, devenind regele Ştefan cel Sfânt al Ungariei, un alt Voicu, cneaz român de Hunedoara, este, pare-se, la originea „dinastiei” româneşti ce a condus fie Ardealul, fie Ungaria (Iancu de Hunedoara, se pare, urmaşul cneazului Voicu, respectiv fiul acestuia, Matia Corvin), iar un posibil Voicilă, român moldovean, ar sta la originea numelui vestitului răposat Sfânt Părinte Carol Woityla… Iar numele este răspândit şi azi la români, inclusiv ca prenume!
În altă ordine de idei, mă „arde”, de ani de zile, ideea realizării unei stratificări istorice a toponimiei din spaţiul carpato-balcanic, pe diviziuni administrative… Am materialul cartografic, ştiu ce metodă trebuie aplicată (fiind deja verificată, de acum vreo 10-15 ani…), aş avea şi decupajul administrativ, dar… n-am timp!… Şi ştiu că o asemenea întreprindere ar mai lămuri, fie şi un picuţ, arealul mai vechi de răspândire a urmaşilor traco-geto-dacilor romanizaţi…
Eu aș pune acest baci în legătură cu termenul dibace, om îndemînatic, abil și priceput. La urma urmei ce înseamnă un baci dacă nu un om care dictează(experientia docent) prin prisma priceperii,experienței? Bănuiesc că rădăcina este BACI iar dibaci e un augmentativ cu prefixul DI-de două ori.În altă ordine de idei, aș mai avea o teorie un pic prostuță bazîndu-mă pe dialectul bănățean care transformă pe TE în CE/CI ca-n munce-munte, toaci-toate..deși azi s-a pierdut mult, dar mai e prezent la timoceni.De aici pînă la „a bace-a bate” nu mai era mult 🙂 Mă gîndesc că ciobanul transhumant nu era chiar un nevolnic dacă studiem istoria picurarilor armâni sau a mocanilor noștri care și-au luat numele de la tradiționala bîtă(moacă).
Cioban poate fi de origine turcomană deși parcă am unele îndoieli, mai ales că există termenii înrudiți(la prima vedere) ciubăr,chiub(borcan) folosiți de oieri în permanență.Ca o glumă nesărată, poate erau ciobani numai la mulsul oii deasupra ciubărului și oier/păcurar în timpul transhumanței.
Baltă nu-l mai disect pentru că e clar ca lumina BĂLaie a zilei, însă sălaș e un cuvînt foarte interesant și cu multe etimologii posibile.Preferata mea e grecul antic HYLE/tracul SULA..ambele însemnînd pădure sau luminiș în pădure.Cum oieritul a păstrat un fond arhaic destul de interesant l-aș introduce și pe acesta acolo.Astfel, bănuiesc că termenul a luat o conotație de așezare undeva între sfîrșitul antichității și evul mediu timpuriu cu toată năpasta adusă de populațiile migratoare.Ceea ce înainte însemna curătură/luminiș a devenit rapid așezare temporară sau SĂLAȘ.Apropo, cineva mai sus presupunea că terminația -AȘ e slavă deși toponimia și onomastica veche zic cu totul altceva.Eu l-aș pune în frunte cu -EȘTI,-ĂȘTI,-ESCU,-EȘCI,-LĂ,-ARU sau -ANU.