De aiestă oară o să grăim despre baltă, baci şi cioban.

Legătura între aceşti termeni este extrem de strânsă. Astfel, primii doi derivă din fondul celor circa 150 de cuvinte de origine traco-dacică pe care românii le-au păstrat şi după ce s-au transformat, treptat, în vorbitorii unei limbi romanice. De asemenea, ultimii doi au legătură cu păstoritul, îndeletnicire ce i-a caracterizat şi pe strămoşii noştri traci, cât şi, în mare măsură pe reprezentanţii tuturor dialectelor  limbii române, fie ei situaţi la vest, sud sau nord de vechiul Donaris. În fine, toţi aceşti termeni, se leagă strâns între ei, deoarece, locurile de iernat ale păstorilor menţionaţi se aflau, adesea, în zonele cu exces de umezeală, care, măcar pentru o parte a sezonului rece, prin microclimatul mai moderat asigurat, permiteau un iernatic mai uşor turmelor pe care aceştia le aveau.

Prin acest material dorim să dăm şi un răspuns, bazat pe argumente ştiinţifice, utilizatorului lolekbolek, care a afirmat, aici, următoarele:

„1. ( daca tot tre sa citam din gesta):Quem terram habitarent sclauij, Bulgarij et Blachij, ac pastores romanorum
ei, fiecare traduce, interpreteaza cum vrea. eu am gasit 3-4 traduceri. cert este ca au imprumutat .( blato-slav, balta-roman )

2. nici cu Bacs lucrurile nu sunt simple.

asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi (IMG:http://forum.softpedia.com/style_emoticons/default/smile.gif)
http://hu.wikipedia.org/wiki/Pásztor
ranguri, functii etc. , apare si bacs.

dar apare si ca nume mic. http://hu.wikipedia.org/wiki/Bács_(keresztnév)

cert este ca la romani e foarte raspandit

3. cioban, Csobanka e de origine turca: http://tr.wikipedia.org/wiki/Çoban

si dexonline merge pe varianta asta.

4.szallas vine de la verbul szall, megszall etc. cu sens de odihna . o pasare cand se opreste din zbor :leszall.
si dexonline spune ca salas vine din magh. szallas. nu are legatura cu stana.

cine a scris asta? a reusit sa faca multe greseli

Sublinerea de la finalul citatului ne aparţine.

Să începem prin a oferi definiţiile din Dexonline:

BACI, baci, s.m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice. – Et. nec.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 28 Feb 2002 | Greșeală de tipar

BACI s. (reg.) sameș, scutar. (Baciul unei stâne.)

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

baci s. m., pl. baci

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

BACI ~ m. Cioban care conduce o stână. [Monosilabic] /Orig. nec.

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar

bací (bací), s.m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s.f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s.m. (baci); băcit, s.n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s.f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 22 Jul 2006 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ, bălți, s.f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 17 Mar 2002 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ s. 1. (GEOGR.) (pop.) tău, (reg.) rât, (înv.) paludă. (~ cu pește bogat.) 2. (GEOGR.) (rar) lac. (~ Snagov.) 3. v. apăraie.

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

báltă s. f., g.-d. art. bălții; pl. bălți

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ bălţi f. 1) Întindere de apă stătătoare, de adâncime mică, cu vegetaţie şi cu faună specifică. A lăsa (ceva) ~ a) a părăsi (ceva) fără a duce la bun sfârşit; b) a nu se mai interesa (de ceva). 2) Apă adunată într-o adâncitură în urma unei ploi mari sau a revărsării unui râu. 3) Cantitate mare de lichid vărsat pe jos. [G.-D. bălţii] /<sl. blato

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar

báltă (bắlţi), s.f. – 1. Mlaştină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeaşi rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; şi de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci şi alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, şi βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puşcariu, Lr., 180). Provenienţa ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuţi dat fiind că au trăit în regiuni mlăştinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puţin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin şi bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate şi anume metateza blabal, puţin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulţi specialişti încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriş, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 şi Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puţin probabil; şi este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 şi Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 şi Capidan, Raporturile, 230); şi pe care însuşi Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilităţi. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s.n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s.f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s.m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s.f. (baltă, mlaştină); băltău, s.n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaştină); băltină, s.f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s.n. (teren mlăștinos); băltoacă, s.f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s.n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăştinos).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 6 Aug 2006 | Greșeală de tipar

CIOBÁN, ciobani, s.m. 1. Persoană care paște, păzește și îngrijește oile; păstor, păcurar. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. Compus: ciobanul-cu-oile = numele unei constelații din emisfera boreală; lira. – Din tc. çoban.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de IoanSoleriu, 27 Apr 2004 | Greșeală de tipar

CIOBÁN s. oier, păstor, (înv. și reg.) păcurar, (Maram. și nordul Transilv.) oieș. (Un ~ cu o turmă de oi.)

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

ciobán s. m., pl. ciobáni

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

CIOBÁN ~i m. Persoană care are în grijă oile; păstor; oier; ovicultor. ♢ Steaua ~ului a) luceafărul de seară; b) steaua polară. ~ul-cu-Oile denumire populară a constelației Lira; Oierul. [Sil. cio-ban] /<turc. çoban

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004

ciobán (ciobáni), s.m. – Păstor. – Mr. cioban, istr. țoban. Tc. çoban (Roesler 608; Șeineanu, II, 128; Miklosich, Türk, Elem., I, 278; Miklosich, Fremdw., 82; Berneker 159; Lokotsch 1921; Ronzevalle, 77); cf. ngr. τσοπάνης, τσοπάνος, alb. čoban, bg., sb. čoban(in), rut. čaban, pol. czaban, rus. čaban, mag. csobán(y). Cuvînt rar în dialecte. După Weigand, Jb., XVI, 222, intrat în rom. prin intermediul bg., ceea ce nu pare sigur; pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea, Mitt. Wien., 98. Pentru formele dialectale din ngr., cf. Höeg 127. Din rom. provin mag. csobán(y) (Edelspacher 12), și posibil rut. și pol. Der. ciobancă, s.f. (păstoriță); ciobăneasă (var. ciobăniță), s.f. (păstoriță); ciobănesc, adj. (de cioban); ciobănește, adv. (ca ciobanii); ciobănos, adj. (rustic, necioplit); ciobăni, vb. (a fi cioban); ciobănime, s.f. (mulțime de ciobani); ciobănie, s.f. (ocupația ciobanului).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 10 Apr 2007 | Greșeală de tipar

Ce reiese din această enumerare de definiţii? În primul rând, faptul că, pentru termenii baltă şi baci este susţinută (şi) o origine autohtonă a termenilor (ceea ce, în citatul menţionat mai sus nu apare). Ni se părea corect să fie reproduse definiţiile in integrum… Pe de altă parte, tot legat de specialişti, aceştia susţin că, atunci când un termen are foarte multe derivate, cu sensuri chiar diferite de cel al termenului iniţial, acesta este vechi în limba respectivă. De asemenea, ţinând cont de faptul că baltă se regăseşte la toţi românii, inclusiv la cei balcanici, putem afirma, bazându-ne şi pe localizarea numeroaselor toponime cu forma Valtos (în câmpia litorală de la nordul Mării Egee), că acestea sunt creaţii ale aromânilor şi/sau ale meglenoromânilor, care veneau cu oile la iernat, forme grecizate ulterior. Bălţi au găsit (şi au denumit) românii şi în lungul Dunării (de fapt, într-o foarte bună lucrare, Toponimia Văii Dunării româneşti, geograful Ion Conea afirmă că întreaga luncă, în trecut cu exces de umezeală, era numită, în trecut, de către români, Balta), pe ţărmul Mării Negre (exact ca şi pe cel egeic), în Basarabia (Bălţi), în Transnistria (prima capitală a RASS Moldoveneşti a fost fixată la Balta, între anii 1924 şi 1933) sau în… Panonia (Băltoni* – toponim hibrid, daco-roman, cu rădăcină traco-iliro-dacică şi sufix latin –onius).

O ultimă întrebare pentru lolekbolek: dacă baltă derivă din slavul blato, cu metateza produsă în acest caz, de ce slavul, la origine, Slatina, n-a trecut în spaţiul românesc la Saltina?

Despre baci, autorii care dau definiţiile de mai sus, uită să spună şi că termenul, legat şi de păstorit, dar şi de vârsta mai înaintată a baciului, a putut permite “translarea” de sens, întâi spre “păstor mai în vârstă, cu mai multă experienţă” şi, ulterior, spre cel de “om în vârstă”, sens cu care el a fost împrumutat de maghiară, din română. Apoi, specializarea pastorală a unei bune părţi a strămoşilor noştri – dovedită şi de termeni, traco-dacici, precum zăr, stână, stânar/stânaş/stânaci, brânză, urdă, strungă, cârlan, dar şi de cei latini, ca: lapte, oaie, miel, păcurar/picurar, caş – dovedeşte vechimea şi continuitatea acestei activităţi de către aceştia. Poate ne spune autorul citat ce termeni proprii maghiarei evidenţiază citatul “asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi” şi “aplecarea” spre păstorit a unui popor nomad până la aşezarea sa în Panonia…

Despre cioban, definiţiile de mai sus îl dau ca fiind de origine turcească. Dar… dacă ar fi turcic, mai exact, provenit de la cumani, cu care românii au convieţuit la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu al erei creştine? Autorii care afirmă că termenul este de origine turcească în română pot, greu, demonstra, mai întâi, cum de s-a răspândit toponimul Ciubanca în nordul Transilvaniei sau antroponimul Ciuban, atestat la numeroşi maramureşeni, la nord de Tisa (azi, în Transcarpatia). Pe de o parte, ardelenii au avut de-a face prea puţin cu otomanii, iar pe de alta, nu există dovezi fonetice care să demonstreze modificarea vocalei o în u după anul 1400, moment după care ardelenii au avut primele contacte cu turcii. În schimb, există numeroase probe care atestă că acest fenomen, specific românei, atât în perioada sa de formare, ca urmaşă a latinei populare carpato-balcanice, cât şi imediat după, a putut duce la transformarea cumanului *cioban în ciuban. Astfel, din latina populară derivă, din romanus, termenii care definesc toate ramurile românităţii: rumân – la dacoromâni, ar(u)mân – la macedoromâni, rumon – la meglenoromâni, respectiv rumăr – la istroromâni (care au avut chiar cel mai puţin de-a face cu otomanii). Termenii latineşti pons/pontis, mons/montis, frons/frontis, cohors/cohortis, conventus au dat la români punte, munte, frunte, curte, cuvânt. De asemenea, din anticul, dacic, Maris/Marisia/Marisus, sub influenţa slavă, apare *Moreş în jurul anului 1000 (menţionat în documente în latină ale cancelariei maghiare în numele capitalei voievodatului bănăţean – Urbs Morisena), pentru ca, ulterior, să fie rostit, tot de către români, Mureş. Traco-dacicul Donaris a trecut în Dunăre după aceeaşi regulă. Strămoşii aromânilor au transformat forma latinească Salona (Salonicul de azi) în Sărună, sigur înainte de anul 1000, fiindcă, ulterior, legăturile directe între aceştia şi strămoşii dacoromânilor s-au rupt (o dovadă fiind şi absenţa cuvintelor de origine maghiară la aromâni) şi toponimul a suferit şi rotacizarea lui l intervocalic. Apoi, fenomenul modificării lui o în u se regăseşte şi în alte două arii marginale romanice, la strămoşii francezilor şi cei ai portughezilor, ceea ce dovedeşte că el datează, ca începuturi, din secolele III-IV, când, pe de-o parte, Imperiul slăbeşte influenţa pe care o mai exercita asupra provinciilor marginale şi mai deţine, încă, totuşi, măcar o vreme (cea mai mare parte a veacului al III-lea) şi Dacia între graniţele sale. Astfel, francezii spun couronne, derivat, din latinescu corona ca şi cunună din română (acesta s-a modificat sub influenţa românilor rotacizanţi, care l-au modificat, eronat, pe r în n, aşa cum au procedat şi cu verbul a suspina/suspinare, care, la aromâni a rămas suschirare). Portughezii, pe de altă parte, pronunţă, de exemplu, Portu şi Purtugal, deşi scriu Porto, respectiv Portugal...

Încă o precizare: ni se pare ciudată prezenţa formei ţoban la istro-români, mai firească fiind forma cioban... Oricum, şi în acest caz, numărul mare de derivate arată o vechime mare, poate nu la fel de mare ca a celor doi termeni deja analizaţi, dar, oricum, mai mare decât perioada preluării sale de la otomani…

Dar, cea mai clară dovadă că românii au putut (pre)lua de la cumani acest termen stă tocmai în… numele, transformat, la fel, dat chiar de către strămoşii noştri acestora: din *coman s-a ajuns la… cuman. Că a existat o formă *coman o dovedeşte prezenţa în română a numeroase toponime şi antroponime de forma: Comana, Comăna, respectiv Coman, Comanici(u), Comăneci, Comănescu. Tot din vremea relaţiilor româno-cumane pare să dateze şi toponimul balcanic Kumanovo, azi în Macedonia, într-un areal cu o deosebită stabilitate a elementului românesc. Probabil, din termenul românesc, cuman, derivă şi cel maghiar, kun.

Instalat ca element dominant, conducător, asupra românilor, cumanii par să ne fi dat nu doar numeroasele toponime din zonele joase, cu vegetaţie stepică – Bahlui, Vaslui, Covurlui, Suhurlui, Călmăţui, Teslui, Desnăţui, Bărăgan, Bucecea, Bugeac, Buceag etc. – ci şi o însemnată antroponimie – Basarab(ă), Toxabă – cu derivatul toponimic Taxobeni, în Basarabia – Tâncabă – de asemenea, cu un derivat Tâncăbeşti, în Muntenia – Tartabă, Odobă/Odobescu (şi el cu derivate toponimice de forma Odobeşti, în sudul Moldovei şi în Muntenia), Tartabă, Talabă, Hârjoabă, etc. De asemenea, colaborarea cumanilor cu românii, în veacurile XII-XIII este probată atât de sprijinirea de către româno-cumanii nord-dunăreni a Imperiului româno-bulgar al dinastiei româneşti Asan (dar cu nume derivat de la un patronim cuman), cât şi eşecul politicii Regatului maghiar de catolicizare a Cumaniei, arie geografică extracarpatică situată la Curbura Carpaţilor. Nu în ultimă instanţă, istorici de renume – de pildă, Neagu Djuvara – afirmă că întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab, era cuman, urmaş în linie directă al cumanului, făgărăşean, Negru Vodă (poreclit “negru” tocmai fiindcă era cuman). După Dan Busuioc von Hasselbach, cumane par să fie şi toponime ca Arpaş – în Ţara Oltului (poate şi Avrig), Horpaz şi, posibil, Hărpăşeşti – în Moldova. Nu este o întâmplare că, înainte de marea invazie tătară de la 1240-1241, care a desfiinţat Cumania, cu tot cu episcopia ei catolică, aproape toată Ţara Oltului fusese anexată de maghiari, mai puţin Comăna… Poate, Negru Vodă de acolo a plecat, întâi în ideea de a readuce Ţara Oltului sub control româno-cuman, iar, apoi, spre a întemeia o nouă “ţară”, “românească”, la sud de Carpaţi…

Că este  posibil să fi fost cumanii cei care ne-au lăsat pe cioban putem întări prin evidenţierea şi a altor asemănări între limba cumană şi cea turcă: în sudul ţării există toponimul Teleorman, cu sensul de „pădure nebună”, identic ca înţeles cu Deliorman din Cadrilater, creat de otomani. Sensul acesta se explică prin faptul că aceste popoare provin din zone stepice, semideşertice, cu orizont deschis şi prezenţa pădurii, cel puţin într-o primă fază, le-a „înnebunit”… Pe de altă parte, cumanul kalaat, cu sensul de „cetate”, este asemănător cu turcescul kale, cu sens identic. De asemenea, este evidentă identitatea de sens a toponimelor de forma Ozun (Trei Scaune) sau Uzun (Vlaşca), create de cumani şi Uzun Bair (Dobrogea), unde uzun/ozun au înţelesul de „lung”…

Dovada că românii au preluat, în primul rând prin păstorii care mergeau la iernat, în Balta Dunării, termeni de origine cumană sau/şi că aceştia din urmă au convieţuit cu românii până când strămoşii noştri i-au asimilat complet este dată de prezenţa unor termeni legaţi de vegetaţia ierboasă în spaţiul montan, aşa cum o arată toponime ca Bucegi (numele unei grupe montane) sau Buceciul (toponim în spaţiul montan al Ţării Loviştei, desemnând, la circa 1500 de metri altitudine, un areal ierbos, obţinut, probabil, prin defrişarea vegetaţiei forestiere). Din cumanul kalaat (cu sensul de “cetate”) par să derive numeroasele aşezări cu numele Galaţi (una, continuatoarea vechii fortificaţii romano-bizantine de la Barboşi, pe Dunăre), altele – în Ardeal (în Ţara Oltului, Năsăud sau Alba), dar, poate, şi Galata ieşeană (care, ca aşezământ monastic păstrează ziduri fortificate, ca de cetate).

În aceste condiţii, vor fi bune ideile unor specialişti în evoluţia limbii, dicţionarele, dar noi afirmăm că este şi mai folositor, pentru demersul ştiinţific cât mai obiectiv posibil, apelul la informaţia de natură geografico-istorică, existentă, după câte s-a constatat, cu prisosinţă.

Şi o ultimă precizare, legată de sălaş. Afirmă autorul citat că ar fi maghiar. O fi, dar maghiarii de la cine l-au luat? Nu cumva este un împrumut din slavă – ca şi multe alte câteva sute de cuvinte – derivat din termenul selo, cu înţeles de “aşezare”, deci de loc unde cineva trăieşte, deci se poate şi odihni? De aici derivă şi termenii româneşti sălişte (în Ardeal) şi silişte (în spaţiul extracarpatic), cu sensul de “loc unde a fost o aşezare”, intrat şi în toponimia spaţiului românesc. De remarcat asemănarea rădăcinii din sălaş şi din sălişte, ambii termeni prezenţi în toponimia românească a Ardealului. Am notat, însă, un Salaš, în zona bulgărească a Vidinului, locuită până azi de români timoceni. Aceştia sunt singurii care ştiu că zona, sârbo-maghiară azi, dintre Dunăre şi Tisa se numea, în trecut, pe româneşte, Bacea, aceasta fiind plină de sălaşe, atestate, cu zecile de toponimia actuală. De aici au emigrat, spre est, bănăţenii numiţi Băcean(u) şi spre sud, aromânii purtători ai numelui Batsanos, ca originari din sălaşele (de iernat) din Bacea, izgoniţi, probabil, de aşezarea acolo a maghiarilor. Izvoarele bizantino-greceşti chiar confirmă aşezarea în Peninsula Balcanică a unor români veniţi din zona confluenţei Savei cu Dunărea (zona Sremului, situată imediat la sud de Bacea). Prezenţa în toponimia sârbă (Bačka) şi în cea maghiară (Bacs) a unor nume derivate din acest Bacea românesc este, şi ea, o dovadă a preluării celor două numiri de la românii de la vest de Tisa (azi – aproape dispăruţi, asimilaţi).

Rămâne întrebarea: dacă sălaş este, totuşi, unguresc, tot maghiarii au creat şi toponimul de lângă Vidin? Din câte ştim, maghiarii n-au avut mai deloc treabă cu teritoriul actual al Bulgariei, influenţa lingvistică a acestora fiind practic nulă în zonă. În schimb, este evident că şi în Ardeal, şi în zona Timocului şi în Bacea au trăit şi mai trăiesc români, în toate aceste arii fiind prezente toponime derivate de la apelativul sălaş, preluat, probabil de români, de la slavi, în vremea convieţuirii cu aceştia (secolele VI-IX).

Iar legat de importanţa păstoritului la urmaşii traco-geto-daco-romanilor, fie ei români nord-dunăreni, fie români balcanici, iată două exemple provenind de la… slovaci şi albanezi. În Carpaţii Slovaciei, termenul vlah are, astăzi, sens de păstor, cioban. Acest lucru s-a petrecut în Evul Mediu, când păstorii care urcau vara cu oile în acest spaţiu montan erau români (adică „vlahi” în limba slovacă). Iarna, aceştia coborau cu oile la iernat, fie în Bacea, fie în jurul lacului *Băltoni/Balaton. În schimb, datorită faptului că mai toţi aromânii vecini cu ei se îndeletniceau tot cu păstoritul, albanezii îi denumesc pe aceşti români balcanici ciobani, unde acest termen nu mai are sens profesional, ci etnic. De asemenea, este vorba de păstori români care urcau cu oile în munţii Albaniei, vara, iar iarna coborau fie spre litoralul albanez, fie spre Marea Egee, unde numeroasele toponime Valtos/Balta dovedesc şi azi acest lucru.

Anunțuri