Deşi există acel „Never say never!”, în nici un caz:

– cu Corneliu Vadim Tudor;

– cu George Becali;

– cu Mircea Geoană;

– cu Constantin Rotaru;

– cu Traian Băsescu;

– cu Crin Antonescu;

– cu Remus Cernea;

– cu Ovidiu-Cristian Iane;

– cu nici un independent.

În general, ordinea lor este de la „extrem de antipatic” la „mai puţin antipatic” sau/şi „indiferent”.

În concordanţă cu o altă postare, în care, de curând, susţineam ideea păstrării celor două camere legislative (ţine şi de tradiţia noastră legislativă să nu desfiinţăm Senatul, înfiinţat de Alexandru Ioan Cuza, în 1864), nu voi vota la referendum. Senatul a fost suspendat, ca, de altfel, întreaga activitate parlamentară, de Antonescu şi de legionari, în 1940, iar comuniştii l-au desfiinţat (în 1946). De ce să fie desfiinţat? I se pot da atribuţii care să fie complementare celor ale Adunării Deputaţilor (se poate reveni şi la acest nume, utilizat înainte de 1948, în locul celui actual – Camera Deputaţilor). Votul, fie şi contra, ar putea adăuga încă un alegător celor prezenţi şi ar putea duce la validarea plebiscitului (sper să nu se ajungă, în acest caz, la 50% plus unul alegători prezenţi la vot).

De remarcat faptul că dispariţia Senatului (prin suspendarea activităţii Parlamentului, în 1940, respectiv prin suprimarea acestei camere – în 1946) se leagă de ajungerea la putere a celor două ideologii extremiste (de dreapta – legionarii, respectiv de stânga – comuniştii).

Reafirm ideea reformării Parlamentului, odată cu reorganizarea administrativă şi cu revizuirea radicală a Constituţiei, spre a acorda legitimitate conducătorilor ţării (această legitimitate fiind „lipsă la apel” din 30 decembrie 1947)…