Aceşti români se situau, din punct de vedere geografic, la vest de actualul teritoriu al României, populând, de pe vremea când ei erau, încă, daci, actualul teritoriu al Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, Croaţiei nordice şi al Serbiei de la nord de Dunăre. Principalele lor îndeletniciri erau, ca şi la ceilalţi români, cultivarea plantelor şi păstoritul transhumant (cu locuri de păşunat, vara, în Carpaţii polono-slovaci, Munţii Apuseni, Carpaţii timoceni şi Munţii Dinarici, şi de iernat – în Câmpia Panonică). S-ar putea ca, izolat, unii dintre ei să-şi fi purtat turmele, vara, şi în estul Alpilor, fapt dovedit de un toponim Stanar localizat în Alpii Iulieni din nordul Sloveniei. Acesta derivă de la termenul stânar/stâner – lucrător la stână, cioban (sinonim, poate, cu strungar, derivat de la strungă – răspândit la aromâni şi daco-români). De la acest cuvânt, ce pare să fi funcţionat mai ales la românii vestici, a rezultat şi patronimul Stanar, cu numeroase derivate (cu sufixe sud-slave), purtat de sute de locuitori din Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi nordul Serbiei. La nord de Dunăre, termenul pare să fi fost cunoscut doar în Oltenia, aşa cum dovedeşte Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, unde este menţionată forma stâner. Pe de altă parte, în DEX online se specifică: „stânár, stânári, s.m. (înv. şi reg.) cioban care conduce o stână sau care are alte atribuţii în stână; baci, stăpân, stânaş, stânaci.”


limba-romana-ante-an-1000-refacut

limba-romana-an-1000-refacut

Principala particularitate a românilor vestici, prin care se diferenţiază de ceilalţi români, este întrebuinţarea, mult mai frecventă, a rotacismului (transformarea consoanelor intervocalice l şi/sau n în r. Acest lucru s-a manifestat, iniţial, în tot arealul locuit de urmaşii dacilor romanizaţi. Astfel, cuvinte latineşti precum salem, solem, caelum, gelum, angelus, lingula, cavula, terminus etc., au devenit sare, soare, cer, ger, lingură, ga(v)ură, ţărm(ure) şi aşa mai departe. Unii români au mers, însă, mai departe cu rotacizarea. Este vorba despre istro-români, care utilizează forme precum ţire bire, gerunche, dumirecă, rumăr, măra, Ţigarişce, bura zi etc, de unii moţi – care dau bineţe cu bură dimireaţa, ori de unii maramureşeni – care rostesc irimă, corindă… Maramureşenii şi moţii s-ar afla, astfel, la limita estică a arealului ocupat de românii rotacizanţi, în vreme ce istro-românii – la cea sud-vestică. Între aceştia se află un întins spaţiu din care românii au dispărut aproape complet, dar numai după ce au lăsat, în onomastică, urme care confirmă prezenţa acestor particularităţi.

Astfel, am discutat, aici, despre formele rotacizante prezente în Ungaria – Birecz, Bura, Burecz, Czire -, Serbia nordică – Bireš, Burea (izolat chiar şi în Bulgaria – Birceva, Burova).  Se pare că şi toponimul actual Bihor/Bihar – utilizat de români/unguri ar deriva de la un nume de origine dacică, având forma *bifal(us)/*bihal(u), adică bivol. Aceasta a evoluat, datorită rotacismului în bihar, devenit toponim ce desemna o arie geografică unde se creşteau bivoli. Având în vedere faptul că în Depresiunea Beiuşului, parte a Bihorului actual se cresc bivoli şi azi şi specificul Câmpiei Crişurilor de arie cu exces de umezeală (este vorba despre o câmpie de subsidenţă, unde apa băltea frecvent în trecut), biotop preferat de aceste animale, credem că o asemenea explicaţie este posibilă. În această formă, Bihar, numele a fost preluat de maghiari, în secolele IX-X. Deja, însă, aceasta circula în paralel cu cea influenţată de slavi – prin modificarea lui a în o – ultima formă încetăţenindu-se printre români. Că este aşa, o dovedesc numeroasele cuvinte şi toponime/antroponime în care apare aceeaşi modificare: Samus>Someş, Marisia/Marisus>*Moreş>Mureş, Timacus>Timoc, Almus>Lom, Asamus>Osăm, Amutria>Motru, Alutus>Olt, Latron>Lotru, Altinum>Oltina, Traian>troian, Dac(h)ia>Dochia, daina>doină, etc. Preluarea de către maghiari a formei Bihar este întărită şi de numele ungureşti ale Someşului şi Mureşului – Szamos şi Maros – păstrate neschimbate (ca şi Bihar), în vreme ce, în română, acestea au evoluat, trecând prin forme intermediare (probabile) *Sameş şi *Mareş. Someşul şi Mureşul au fost principalele râuri în lungul cărora maghiarii au pătruns în Ardeal, iar în Bihor se găsea cetatea Biharea, capitala voievodatului lui Menumorut, cuprins între cele două râuri. Regula a>o are şi excepţii: Argesis a rămas la forma Argeş (deşi există patronimul Orgeşan, care pare să confirme că va fi circulat, probabil, şi o variantă *Orgeş), în vreme ce în cântecele bihorene se aude şi azi versul „daina, doină şi daina”.

Pe de altă parte, prezenţa, la daci, a unei forme *bifal(us) ar trăda o apropiere de alte popoare europene: în engleză, limbă de origine germanică se regăseşte forma buffalo, la ruşi – буйвол, la lituanieni – buivolas, în vreme ce romanii rosteau bubalus, iar grecii – βουβάλου. Dacii erau vecini cu aceste popoare sau cu strămoşii lor, fiind vorba, în toate aceste situaţii, de indo-europeni. Modificarea (posibilă) *bifal(us) >*bihal(u) >bihar a avut loc datorită unei particularităţi locale de a pronunţa h în loc de f, caracteristică în jumătatea nordică a ţării, în forme precum hire în loc de fire, să hiu în loc de să fiu, Herăstrău în loc de F(i)erestrău, hier în loc de fier sau Her(e)a/Herăşti în loc de *Fiereşti. Formele Herăstrău şi Her(e)a/Herăşti se regăsesc azi (şi) în Muntenia, unde, însă, este vorba de nume date/purtate de originari din Ardeal. Pe de altă parte, la aromâni se regăsesc forme ca hiu, s’ hiu, hie, în loc de fiu, să fiu, fie/fiică, ceea ce dovedeşte vecinătatea lor, de dinainte de secolul al X-lea, cu banato-ardelenii din partea central-vestică a României de azi. Revenind la *bihal(u), acesta a devenit, ulterior, bihar, datorită aceleiaşi particularităţi a românilor vestici – rotacismul. Toponimul Bihor se regăseşte şi în spaţiul balcanic ex-iugoslav, în opstina Petnjica, din partea muntenegreană a Sangeacului, adică tot în arealul românilor rotacizanţi, putând fi vorba, şi în acest caz, de aceeaşi evoluţie fonetică. Numele pare a fi fost creat tot de români, în aceeaşi arie notând şi toponimele Vlasko PoljeVlahova, Radulici, Katun Vranjak. Prezenţa bivolilor în această arie balcanică este confirmată şi de numele (slav al) localităţii Bivolje Brdo/Dealul Bivolului din comuna Čapljina, cantonul Hercegovina-Neretva, Bosnia-Herţegovina.

Această particularitate este ilustrată şi prin modificarea suferită de unul din termenii opoziţiei ocupaţional-geografice cozan/cojan – mocan. Primii – cozanii/cojanii – erau agricultori din ţinuturi deluroase şi/sau de câmpie (de regulă, apropiate, totuşi, de spaţiul montan), ceilalţi – mocanii – păstori, localizaţi vara în spaţiul montan, iar iarna – în ţinuturile joase, cu condiţii naturale favorabile: zone cu exces de umezeală (bălţi), şi/sau litorale ori cu vegetaţie de (silvo)stepă. Faptul că mocanii au avut o extensie spaţială mult mai mare decât cea (re)cunoscută azi – Curbura covăsneano-vrănceană a Carpaţilor – este dovedit, pe de o parte, de numele dat trenului ce lega Turda de Câmpeni – mocăniţă – şi, pe de alta – de sintagma ploaie mocănească (pusă în legătură cu perioada de toamnă, cu ploi lungi, mărunte şi dese, când mocanii coborau dinspre munte către locurile de iernat).

Revenind la cozani/cojani, numele dat lor, iniţial, a fost cel de cozani. Acesta se regăseşte atât la daco-români – predominant într-o arie ce se circumscrie Secuimii (fiind prezent şi aici), izolat în ţinuturile extracarpatice, unde pare să fie vorba de migranţi ardeleni: în Basarabia, Bărăgan şi Dobrogea – cât şi la aromâni – în forme precum Kozanita(s), Kozaniti(s), Kozani(s), Kozana(s), Kozanidi(s), Kozanidou, prezente tot în regiunile mai joase, dinspre Marea Egee. Am notat aici şi un toponim, Kozani. În Serbia domină Kozar cu sufixe sârbeşti (Kozarev, Kozarevic, Kozarov), apare, mai rar Kožar; apare şi Kozan rar (varianta Kozanić), precum şi Kožan. În Bulgaria – este prezent Koэанoв, extrem de rar (două persoane). În Grecia am notat, frecvent, Kozan, cu derivate, dar apare şi Kozari(s), Kozaridis, Kozartsi (Kozari apare, rar, şi la Kozani) – dovadă că şi aromânii au fost „atinşi” de rotacism (în zona confluenţei Sava/Drava-Dunăre), fiind vecini şi cu rotacizanţii, dar şi că formele Cozan şi Cozar au circulat în paralel. În Croaţia, Kožan este prezent accidental (unul), şi predomină Kožar (inclusiv cu derivate – Kožarec, Kožarić, Kožarski, Kožarac), dar apare frecvent, ca şi în Serbia (dar mai puţin important), Kozar (derivate: Kozari, Kozary, Kozarčanin, Kozarević, Kozarov, Kozarić). În Muntenegru este prezent Kozar (cu derivate – Kozarev, Kozarevic, Kozarski), dar şi Kožar – fără derivate, dominant (mai puţin numeroşi). În Bosnia-Herţegovina este menţionat Kozar (cu variante: Kozarić, Kozarčanin, Kozarević, Kozarac), dar şi Kožar – mai rar (inclusiv cu derivate: Kožarić). În Slovenia domină Kožar, izolat apare şi Kozar, dar şi Kozan (doi-trei purtători ai numelui), inclusiv un toponim – Kozana, acestea dovedind că strămoşii istro-românilor sunt vechi în zonă şi că au utilizat o vreme şi formele nerotacizate (fapt întărit şi de prezenţa, în Peninsula Istria, pe lângă vechiul nume, rotacizat cu care se auto-denumeau istro-românii – rumări – a unui toponim Romanija, fără rotacism). Cea mai veche menţiune documentară despre ei în zonă este din secolul al XII-lea, dar aceştia sunt de mai multă vreme acolo. În Ungaria este menţionat, dar izolat, Kozar (în varianta Kozaróczy). În Macedonia apare Koэар(a)/Koэарu (cu variante: Koэарoв(a), Koэаревски, Koэарoвски, Koэарoвскa), dar Koэан – deloc. În Albania este prezent Kozar (derivate: Kozarija, Kozare) – însă cu foarte puţini reprezentanţi (fiind vorba despre o ţară cu relief predominant muntos; totuşi Mokan nu apare deloc). În Ucraina am notat numele Koэар(u) – câteva sute, prezent în Ugocea, nordul Bucovinei, Pocuţia, Podolia, Transnistria şi chiar mai departe, în Crimeea, bazinele Niprului, Donului şi Doneţului, dar şi Кожар (câteva zeci de persoane), notat în Ugocea, Transnistria, sudul Basarabiei. Am notat, aici, şi purtători ai numelor Koэан şi Koэан. Primul, purtat de câteva zeci de locuitori, se localizează în Ugocea, nordul Bucovinei, Podolia, Transnistria şi bazinul Niprului, în vreme ce al doilea, mult mai frecvent (peste 1900 de abonaţi), este întâlnit în Ugocea, nordul Maramureşului şi al Bucovinei, Pocuţia, sudul Basarabiei, Transnistria, bazinul Niprului şi al Doneţului, Crimeea. În Polonia se remarcă numele Kozan/Kozań (puţini), Kozar (de două ori mai mulţi), însă, în general, extrem de puţini (total – 12), fără derivate.  Aici au existat unele probleme, legate de faptul că datele se referă doar la societăţi comerciale. În Cehia domină Kozár (7), dublu faţă de Kozan(y) (3). Slovacia se remarcă printr-o preponderenţă a lui Kozár, dar şi a lui Kožár, izolat apărând şi Kožan (unul). În Ungaria apar Kozanyi (izolat – doar la Budapesta), dar şi Kozsán(yi) – tot rar, dar cu o distribuţie spaţială mai evidentă în sud şi în nord.

Arealele cu rotacizanţi l-au preferat pe Cozar, prezent în Serbia (dominant), Croaţia (frecvent), Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Slovenia, Ungaria (rar), Macedonia, Albania, Grecia (rar), dar şi în Basarabia (frecvent), Polonia (rar), Slovacia (rar), Cehia (rar), Ucraina (foarte rar). Cojar este prezent în Serbia (mai rar), Croaţia (dominant), Bosnia-Herţegovina (mai puţin numeroşi), Muntenegru (mai puţin numeroşi), Slovenia (dominant, dar, în general – puţini), Slovacia (frecvent), Ucraina (rar). Cozan este întâlnit în Serbia (rar), Bulgaria (foarte rar), Grecia (frecvent – inclusiv toponimic – Kozani), Slovenia (foarte rar – de asemenea, şi în toponimie: Kozana), Polonia (foarte puţini), Ucraina (rar), Ungaria (extrem de rar), Cehia (foarte rar). Apare, totuşi, chiar şi Cojan – în Serbia (rar) şi Croaţia (accidental), dar şi în Ucraina (frecvent, mai ales în vecinătatea actualei frontiere cu România şi R. Moldova). În România se remarcă forma Cozar – prezentă în jumătatea nordică a ţării, Cozaru – mai ales în ţinuturile extracarpatice (evidenţiindu-se satele teleormănene), Cozariuc – mai frecvent în Bucovina şi nordul Moldovei (în general fiind vorba de valori modeste, sub 10 purtători ai variantelor onomastice respective). Foarte izolat mai apar Cozari, Cozarov – în vestul ţării, Cozariz, Cozarev (Brăila), Cozarciuc (Galaţi), Cozarescu, Cozaric.

Faptul că formele rotacizate şi cele nerotacizate au circulat în paralel este dat de prezenţa, mai ales în arealele apropiate de teritoriul actual al României, a ambelor variante: Cozar şi Cojar. Acestea datează, probabil, din vremea convieţuirii cu slavii. Ele se regăsesc într-un areal situat la vest de ţară, mai ales în spaţiul ex-iugoslav, dar şi în Slovacia şi Ucraina. Cozar domină mai ales în Serbia şi Croaţia, fiind rar întâlnit şi în Ucraina, în vreme ce Cojar este mai important în Croaţia, Slovenia, Slovacia, mai puţin în Ucraina. Interesant este cazul Basarabiei, unde domină Cozar(iu) – apărând mulţi Cozari, cu derivate (Cozarciuc, Cozarenco, Cozarevici, Cozariuc). Această localizare, precum şi distribuţia spaţială a purtătorilor unor alte variante ale numelui în România (dar şi la est de Prut) sau în Grecia mai ales în arealele mai joase din preajma spaţiului montan, ne îndreptăţesc să susţinem poziţionarea cozanilor/cozarilor/cojanilor/cojarilor imediat lângă unităţile muntoase, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Prezenţa cozarilor în număr mai mare în nordul Moldovei, precum şi în Basarabia şi Bucovina este dată de migraţiile maramureşene spre est. De asemenea, tot în urma unor migraţii, probabil dinspre Basarabia, au ajuns, foarte rar, cozari în Ucraina, iar în Slovacia, Ungaria, Polonia şi Cehia – în urma deplasării spre nord/nord-vest/vest a unor maramureşeni. În schimb, cojarii par să se fi localizat mai ales în Croaţia şi Slovacia, de unde vor fi migrat spre regiunile vecine (în special cei din Croaţia de azi şi în Ucraina). Precizăm că această formă nu se regăseşte în spaţiul românesc actual, nici la vest şi nici la est de Prut, fiind vorba de o creaţie exclusivă a românilor vestici, practic asimilaţi ulterior. În acest areal, unde cojarii au fost numeroşi (Slovacia, Croaţia, Serbia), evoluţia lui z spre j s-a petrecut întocmai ca modificarea lui Cozan în Cojan din restul spaţiului românesc, unde acesta se regăseşte, foarte bine reprezentat, semn că ambele areale erau în legătură şi, cu diferenţa rotacismului, au aplicat, împreună, această modificare fonetică.

Purtătorii numelui Cozan (cu derivate specifice fiecărei ţări) se regăsesc, frecvent, mai ales în Grecia şi mai rar – în Slovenia, Ungaria, Cehia, Polonia, Ucraina. În fiecare caz este vorba despre conservarea formei iniţiale, arhaice, probabil, datorită poziţiei marginale a purtătorilor români ai numelui. Cojan, în schimb, apare, tot rar, doar în Serbia, Croaţia, Ungaria, Slovacia şi Ucraina, areal situat în prelungirea vestică a celui românesc actual.

limba-romana-an-1500-refacut

Mocanii, în schimb, se localizează în spaţiul românesc actual mai ales în estul şi sud-estul României de azi, areal continuat şi în Basarabia şi Bucovina şi chiar la est şi nord de Nistru. În Cehia pare să fie vorba de o migraţie recentă din spaţiul românesc, numele notat (purtat de o singură persoană) având forma Mokanu. Extrem de rar este prezent (tot o persoană) şi în Polonia (unde am notat varianta Mokan). În Slovacia este localizat mai ales în spaţiul montan din nord (în forma Mokáň). În Ucraina (unde am notat varianta Mokaн) se află mai frecvent în Ugocea, nordul Maramureşului şi al Bucovinei, în Pocuţia, Podolia, Transnistria, sudul Basarabiei, Crimeea, bazinul Niprului şi al Doneţului. În Ungaria, acesta se regăseşte mai ales spre graniţa cu România, în formele Mokan(y), Mokanszky. În Serbia, purtătorii numelui, nu prea numeroşi, se localizează, de asemenea, spre graniţele României, în Bacea, Banat şi Timoc. Bulgaria este modest reprezentată, formele întâlnite fiind Mokaнoв(a), notate la Sofia. Numele este prezent şi în Macedonia, formele atestate, rar, fiind Mokaнскy, Mokaнскa, în nord şi est (în zone muntoase sau în apropierea lor). În Grecia se regăsesc mai ales în nord, puţinii purtători ai numelui fiind localizaţi în spaţiul muntos al Pindului şi în apropierea acestuia (formă întâlnită: Mokanis). Distribuţia spaţială a purtătorilor acestui nume indică faptul că aceştia s-au grupat în special în zonele muntoase din Carpaţi (în Slovacia, România, dar şi în Timoc), prelungite, răzleţ, în zonele montane balcanice, prin Bulgaria, Macedonia şi nordul Greciei. Din aceste zone, mocanii au migrat atât spre zonele de iernat din est şi sud-est (estul şi sud-estul teritoriului actual al României şi Basarabia, precum şi la est de Nistru), cât şi de la vest de România de azi (spre zonele joase din Ungaria şi nordul Serbiei). Probabil, (cvasi)absenţa mocanilor din Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Slovenia de azi se explică prin utilizarea, cu acelaşi sens, a termenului stânar/stâner.

Distribuţia spaţială a purtătorilor acestor nume – şi mai ales a prezenţei formelor rotacizate ale lui Cozan/Cojan (variantele Cozar/Cojar) – arată o prezenţă veche a elementului traco-dacic romanizat în acest areal, situat la vest de România actuală. Confirmarea acestui fapt o regăsim în două fapte de limbă, manifestate, probabil, în secolele VIII-IX, în faza finală a procesului de convieţuire cu slavii, proces încheiat cu formarea poporului român şi a limbii române.

Mai întâi ne vom referi la includerea în statul franc, de către Carol cel Mare (768-814) – Carolus Magnus, în latină – a teritoriului panonic situat la vest de Dunăre şi nord de Drava (areal cucerit de la avari, statul acestora fiind spulberat), creându-se marca panonică. La 25 decembrie 800, la Roma, Carol cel Mare este proclamat, de către Papă, împărat al Imperiului roman de apus, acest gest voindu-se unul de restaurare a vechiului Imperiu, deşi, în realitate aproape nimic nu mai avea vreo legătură cu acesta (fiind vorba, în realitate, de un stat feudal, condus de şi bazat pe franci; ulterior, acest stat va fi numit Imperiul carolingian, de la numele creatorului său). Acest teritoriu panonic a fost stăpânit şi de urmaşul său, Ludovic cel Pios (814-840), Imperiul împărţindu-se, la 843, prin Tratatul de la Verdun, între urmaşii săi, Carol cel Pleşuv (care lua Francia occidentală – în mare parte, Franţa de azi), Ludovic Germanicul (stăpân peste Francia orientală – reprezentată, în bună măsură, de Germania actuală) şi Lothar (aşa-numita Lotharingie – o fâşie între cele două Francii, pornind din Italia central-nordică, peste Alpi şi, apoi, în lungul Rinului, până la Marea Nordului). Apartenenţa, măcar a unei părţi a românilor vestici la statul condus de Carolus Magnus este demonstrată de prezenţa în limba română a patronimelor Cârloman, Cârlea/Cârlescu şi a toponimelor Cârlomăneşti (nume purtate de două sate, câte unul în actualele judeţe Buzău şi Galaţi). Formele româneşti Cârlea şi Cârloman seamănă foarte mult cu cele franceze – Charles şi Charlemagne – şi italiene – Carlo şi Carlomagno. De asemenea, amintirea francilor este conservată de prezenţa patronimului Frâncu (cu derivate – Frânculescu), în care se observă aceeaşi evoluţie a lui a iniţial, nazalizat, spre â, evoluţie prezentă, din vremea convieţuirii cu slavii şi în cuvinte ca romanus, paganus, angelus, panem, canem, etc, spre formele actuale român/armân, păgân, înger, pâ(i)ne, câ(i)ne şi altele.

Dar… apare o problemă: cum ar fi putut deveni şi a urmat de r tot â? Evoluţia este prezentă şi în numele satului bănăţean Cârpa (schimbat de comunişti în Valea Timişului), în toponimul Dealul Cârpoc din vestul Ţării Oltului (de la dacicul *carpă, cu sensul de stâncă), în evoluţia Carsium>Hârşova (prezentată, deja, aici, cu un alt prilej), ori în modificarea cuvântului latinesc tardivus în târziu. Explicaţia trebuie căutată la aceiaşi români rotacizanţi, care, aplicând modificarea a>î/â la cuvinte unde respectiva vocală era nazalizată şi practicând, deja, şi rotacizarea aceluiaşi n intervocalic, au început să utilizeze schimbarea lui a în î/â şi la formele în care a era urmat de r. Aceasta presupune că, o vreme, formele cu n şi cele cu r să fi circulat în paralel, fapt dovedit deja, prin prezenţa, în arealul cu români rotacizanţi de odinioară, atât a formelor Cozar/Cojar, cât şi, mai rar, a variantelor Cozan/Cojan. Circulaţia, în paralel, a formelor rotacizate şi/sau nerotacizate s-ar fi petrecut pe o arie mai largă, afectând şi teritoriul actual al României, din Banat şi Ardeal până în Dobrogea, la răspândirea formelor patronimice rotacizate în Moldova, Bucovina, Basarabia – vechi, în spaţiul actual românesc, fiindcă apar doar variante ale lui Cozar – contribuind şi migraţii din ariile cu rotacizanţi (Câmpia Panonică, vestul şi nordul României actuale). Tot datorită unor migraţii se explică localizarea, astăzi, doar în Muntenia (judeţele Argeş, Buzău) şi sudul Moldovei (judeţul Galaţi) a formelor patronimice şi antroponimice derivate de la Cârloman. Faptul că ambele patronime au avut o arie mai largă de extensiune, dar şi migrarea dinspre vest spre est a purtătorilor acestor nume, este demonstrat de localizarea, mai întinsă, a numelui Cârlea/Cârlescu, prezent din Timiş, Bihor, Cluj, Hunedoara, Sibiu, Făgăraş, până în judeţe din est (Suceava, Iaşi, Vaslui), sud-est (Prahova, Călăraşi, Constanţa) şi sud (Gorj, Mehedinţi). Acest lucru este întărit de distribuţia spaţială, chiar mai largă – şi mult mai bine reprezentată numeric – a purtătorilor numelui Frâncu (cu derivate), consemnaţi în judeţele actuale Arad, Timiş, Caraş-Severin, Cluj, Alba, Sibiu, Braşov, Maramureş, Suceava, Neamţ, Bacău, Iaşi, Galaţi, Vrancea, Prahova, Buzău, Brăila, Constanţa, Ialomiţa, Giurgiu, Argeş, Vâlcea, etc., precum şi în Bucureşti. Aceste migraţii par să se fi produs după anul 900, în urma aşezării maghiarilor în Câmpia Panonică. Atunci o bună parte a românilor rotacizanţi de acolo au migrat mai ales spre est (către spaţiul daco-român de azi) şi spre sud (o parte a strămoşilor aromânilor, fapt dovedit de patronimele menţionate – între care apar şi forme rotacizate –, de absenţa cuvintelor maghiare din acest dialect şi de prezenţa patronimelor Batsanos – deformat din Băceanu – şi a celor derivate din Mocan).

În altă ordine de idei, apartenenţa, timp de câteva decenii, a unei însemnate părţi a românilor vestici la Imperiul carolingian şi învecinarea lor cu strămoşii raeto-romanilor (localizaţi, atunci, încă, pe un spaţiu mult mai întins, acoperind, în linii mari, Bavaria, Austria, Elveţia şi nord-estul Italiei), pare a fi dovedită de evoluţii fonetice identice, manifestate, probabil, în această perioadă. Acest lucru iese în evidenţă în propoziţia raeto-romană Iartats de ce am fat!, care seamănă izbitor cu forma românească: Iertaţi de ce am făcut!…

Verbul românesc a ierta/iertare derivă din latinescul libertare, ce descrie acţiunea de eliberare din sclavie a unui sclav, de către fostul său stăpân. Fostul sclav devenea, astfel, libert, adică om liber. Această iniţiativă, manifestată, pe scară largă, în Imperiul roman, în secolele II-III d. Hr., trebuie pusă în legătură atât cu criza ce a afectat Imperiul – atacuri ale migratorilor, instabilitate politică generată de faptul că mulţi generali, comandanţi de legiuni romane năzuiau să devină împăraţi, lucru realizat, frecvent (în acest sens trebuind înţeles şi edictul lui Caracalla de declarare a tuturor locuitorilor Imperiului drept cetăţeni romani), cât şi cu propagarea noii religii creştine. Mulţi stăpâni de sclavi, creştinaţi, au considerat că este nedemn pentru un creştin să trateze un om, un aproape al lor, ca pe o unealtă vorbitoare, acordându-le iertarea de sclavie. Sensul lui libertare a trecut, ulterior, la strămoşii românilor – şi ai raeto-romanilor – spre cel de absolvire de păcate, în general. De asemenea, s-a produs o evoluţie fonetică ce a dus la pierderea unor consoane – l şi b din libertare dispărând. Căderea lui b intervocalic la daco-romani este atestată şi în alţi termeni – de pildă, în evoluţia cubitus>cot(u) – în vreme ce pierderea lui l iniţial se regăseşte şi în evoluţiile lepus/lepores>iepure sau poliana>poiană. Menţionarea lui poliana, cuvânt de origine slavă, intrat în română în vremea convieţuirii cu vechii slavi este cea mai bună dovadă că dispariţia acestei consoane s-a produs în această vreme, afectând şi termenii preluaţi de la slavi. Totuşi, aceste evoluţii s-au produs treptat, o vreme termenii cu l şi b (sau chiar v) circulând în paralel. O dovedesc, pe de o parte, alternanţa eu iau – noi luăm, la timpul prezent, pentru verbul a lua/luare, formele istro-române folia verde, volia – în loc de foaie verde, voia –, toponimul Găvuri din Carpaţii Meridionali (alături de gaură, aflat şi azi în uz), numele râului bănăţean Bârzava (despre care lingvistul Vasile Ioniţă susţine că ar fi trebuit să ajungă la forma Bârzaua, atestată, dar rar utilizată), pronunţia banato-olteano-timoceană am luvat, în loc de am luat, cea istro-română dova – pentru numeralul două, formele preftu’ şi caftu’, atestate la aromâni, în loc de preut/preot şi caut(u) ş. a. m. d. Aceste forme se localizează în aria românilor rotacizanţi (din Peninsula Istria până în Banat, Timoc, Oltenia şi vestul Ardealului, incluzându-i şi pe aromânii plecaţi, spre sud, în secolul al X-lea, din zona confluenţei Savei şi Dravei cu Dunărea).

Şi o ultimă precizare: se pare că atât raeto-romanii, cât şi o parte dintre români (rotacizanţii, cei din Banat, Ardeal, sudul ţării, aromânii) au preferat, măcar ca alternanţă, utilizarea unor forme în care apare diftongul ia în loc de ie. Dacă libertare a evoluat spre iertare, se observă forma raeto-romană iartats, la istro-români apare ne iarte, echivalent cu ne iartă la daco-români şi nă iartă – la aromâni (verbul a ierta/iertare prezentând o alternanţă între formele cu ie – eu iert, tu ierţi, iertaţi – şi cele cu ia – el/ei iartă). De asemenea, aromânii rostesc iaste, în loc de este (asemănător vorbind şi bine-cunoscutul erou al lui Caragiale, ardeleanul Marius Chicoş-Roştogan, din Pedagog de şcoală nouă „Ce iaşte o comeată?” – semn că şi ardelenii au utilizat o asemenea formă). De asemenea, forme sudice/ardelene par să se fi generalizat pentru toponimele Iaşi, Valea Iaşului, în vreme ce moldovenii utilizau forma Ieşi – folosită şi de Ion Creangă – „dulşele târg al Ieşilor” – (sau chiar Eşi – pe la mijlocul veacului al XIX-lea, în Monitorul Oficial al Moldovei), care s-a impus în numele locuitorilor acestor aşezări (ieşeni, nu iaşeni). Tot moldovenii spun băiet/băieţi – forme prezente fie în literatură (la Mihai Eminescu – „Fiind băiet, păduri cutreieram…”), fie în toponimia locală ieşeană (Doi Băieţi – forma de plural fixându-se şi în româna literară), dar şi spăriet/spărieţi, chiar vinoveţi, etc, în loc de speriat/speriaţi, vinovaţi – întrebuinţate în limba literară. De asemenea, de la patronimul grecesc Ianis – utilizat şi de aromâni – s-a ajuns la formele româneşti Iane, apoi Ene, cu derivate. În Muntenia apare, însă, Ianache (în veacul al XVIII-lea – sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, decapitat de otomani, la 1714, împreună cu toată partea bărbătească a familiei domnitorului), deşi este prezentă şi forma Ienăchiţă (unul dintre boierii Văcărescu se numea aşa). De asemenea, forma Iamandi este prezentă în sud, în vreme ce Emandi apare mai frecvent în Moldova.

Asemenea particularităţi apar şi la italieni, inclusiv în felul cum ei se definesc: l’italiano – italianul –, gli italiani – italienii, în vreme ce francezii întrebuinţează, pentru a-i defini pe aceiaşi peninsulari, formele cu ie: l’italien, respectiv les italiens. Româna utilizează ambele forme: italianul, cu ia – la singular, respectiv italienii – la plural, apărând forma cu ie. Prin frecvenţa mai mare a formelor cu ia, istro-românii, bănăţenii, ardelenii, muntenii, oltenii, dobrogenii, megleno-românii şi aromânii se apropie de italieni şi raeto-romani (care mai au asemănător peninsularilor, cu care s-au şi învecinat, cândva, şi participiul fat – făcut, aproape identic cu fatto), în vreme ce moldovenii par mai apropiaţi de francezi… Ar mai fi şi alte elemente de apropiere: formele italiene giovane, giocco, Giulio, care au corespondente româneşti în gione (la aromâni), gioc (la moldoveni şi aromâni), Giulea (prezent în patronimia din Apuseni, dar pătruns în toponimie şi în estul Ungariei, Maramureş şi în Muntenia – localităţile cu numele Giula, Giuleşti), respectiv cele franceze jeune, jeu, Jules, cu corespondente în ardelenescul june, românescul literar joc, Jul(e)a – frecvent ca patronim, din vestul Ungariei (la băieşii românofoni), până în estul spaţiului românesc actual (Moldova).

Revenind la aceste asemănări remarcate între români şi raeto-romani, aceste evoluţii se puteau manifesta doar în perioada apartenenţei ambelor popoare (fie şi parţial – în cazul strămoşilor noştri, doar românii vestici) la Imperiul carolingian, când rotacizanţii se (mai) învecinau cu raeto-romanii. Ulterior, românii vestici au dispărut aproape complet – prin migraţii şi/sau asimilare, iar raeto-romanii au sfârşit, în mare măsură, prin a fi germanizaţi de strămoşii bavarezilor, elveţienilor şi austriecilor. 

Dacă românii vestici ce locuiau la vest de Dunăre au intrat în componenţa mărcii panonice create de Carol cel Mare, cei din Bacea par să se fi organizat, împreună cu slavii de aici, într-o formaţiune prestatală (un ducat), al cărui duce era, la venirea în zonă a maghiarilor, Salanus. Acest tip de organizare pare să fi fost asemănător celui al voievodatelor conduse de Menumorut (Crişana), Glad (Banat) şi Gelu Românul (vestul Ardealului), celor existente, deja, în Maramureş şi Ţara Oltului, ori ducatului din Ţara Ungului (localizat la vest de Maramureşul istoric). Documentele vremii susţin că, spre deosebire de Menumorut şi Gelu (care au opus rezistenţă), Salanus i-ar fi cedat lui Arpad, „de bună voie”, ducatul pe care-l conducea. Acesta avea unele puncte fortificate – aşa cum era Nougrad/Nograd (cetatea nouă, asta presupunând că exista şi una „mai veche”) – şi un punct de vamă pentru sarea ce cobora, cu plutele, pe Mureş, până la confluenţa cu Tisa, în zona oraşului Seghedin/Szeged. Totuşi, chiar şi renunţând, „benevol” la conducerea ducatului, Salanus şi neamul său n-au dispărut. Numele s-a rotacizat, devenind Saran/Săran, purtători ai acestui antroponim întâlnind-se azi în România – în judeţele Arad, Hunedoara, Harghita, Bacău -, Serbia – purtători ai numelor Saranovic/Saranovac, localizaţi la Belgrad şi în Srem – şi chiar în Croaţia, unde, la Dubrovnik, există un purtător al numelui Saran (migrat dinspre Bacea, probabil). Aria de distribuţie confirmă migrarea unor români (dar şi slavi, probabil) din Bacea spre est (Arad, Hunedoara, etc.) şi spre sud (Srem, Belgrad).

limba-romana-an-1900-refacut

Prezenţa acestor români în Panonia este confirmată şi de Anonymus, cronicar al regelui Bela al Ungariei. Acesta susţine că, la venirea lor în Panonia, Arpad şi oamenii lui au aflat acolo „blachi ac pastores romanorum„. Aceştia nu erau alţii decât dacii romanizaţi, prezenţi acolo şi cu câteva decenii mai devreme de venirea maghiarilor, ca supuşi ai lui Carol cel Mare. Faptul că erau păstori este dovedit atât toponimic, cât şi de unele documente. Astfel, toponimia se referă la ei prin numele de Bacea dat ţinutului dintre Dunăre şi Tisa (de la care, maghiarii au denumit un comitat Bacs-Kiskun, iar sârbii numesc partea lor din acest teritoriu Backa) – adică ţinutul bacilor. Acest ţinut are şi azi numeroase localităţi în al căror nume se regăseşte cuvântul szallas (maghiar)/salaš (sârb) – adică sălaş, cu sensul de stână, loc de iernat. Numele de Bacea mai este cunoscut, azi, doar de românii timoceni. La vest de Dunăre, în Munţii Pilis (Pleşului), situaţi la nord-vest de Budapesta, o hartă tipărită în 1990, la Editura Cartographia din capitala Ungariei reţine o localitate Csobanka, a cărei formă seamănă cu cea a oiconimelor Ciubanca din Ardeal şi Ciobanca din Basarabia. Numele lacului Balaton din vestul Ungariei derivă de la o formă, probabilă, *Băltoni(u), adică Băltoi – o baltă mai mare, loc bun pentru iernat, cum au fost mult timp şi bălţile Dunării sau ţinuturile de pe litoralul dobrogeano-basarabean al Mării Negre, ori bălţile Prutului sau Jijiei sau cele de pe litoralul egeic, utilizate de aromâni. Baltă este cuvânt dacic, dar sufixul -oni(u) este latinesc, fiind şi azi folosit de bănăţeni, aromâni şi istro-români, fiind întâlnit şi în numeroase antroponime din Ungaria, Croaţia şi Serbia, confirmând faptul că acei pastores romanorum erau urmaşii dacilor romanizaţi. Tot în Ungaria am notat toponimele Strigoniu/Esztergom, Nougrad/Nograd, Sacul Mare/Szakmar, atât la vest, cât şi la est de Dunăre, creaţii româneşti. Iar această prezenţă a românilor vestici este confirmată şi de un document din veacul al XVII-lea, emis de autorităţile oraşului Kecskemet, situat în Bacea, care cereau locuitorilor să nu mai vândă case păstorilor români, deoarece aceştia s-au înmulţit prea mult în oraş… Aceşti păstori au dispărut, în special prin asimilare, dar numele menţionate, ca şi numărul însemnat de maghiari care poartă, în zonă, numele Bacs/Baciu, cu derivate (câteva sute), confirmă prezenţa lor aici, timp de secole… Şi, având în vedere faptul că… ne-am „lungit” cam mult, de vom fi greşit, mai spunem o dată, cu riscul de a ne repeta, Iartats de ce am fat!…