Această „îndeletnicire” are o vechime multimilenară, „temeinică”, datând din vremea strămoşilor noştri, geto-daci. Despre ei se spun, aici, următoarele: „Este cunoscută influenţa lui Deceneu asupra regelui şi asupra poporului, cerându-le să-şi distrugă viile, pentru a feri poporul de beţie.” Având în vedere faptul că şi ceilalţi strămoşi ai noştri, romanii, erau bine cunoscuţi pentru orgiile lor bahice (acest ultim termen derivând chiar de la zeul roman al vinului, Bachus), tot ei lansând şi celebrele vorbe „in vino veritas”, dacii romanizaţi de mai târziu, deveniţi români, au avut de la cine lua „lecţii”… Faptul este dovedit şi de terminologia viticolă: strugure, curpen şi butuc (de vie) sunt de origine dacică, în vreme ce viţă de vie şi vin sunt latineşti…  Iar calificarea „la locul de muncă” a geţilor s-a „desăvârşit” chiar mai de dinainte, având în vedere contactele cu cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, între care se număra şi Dionysopolis (Balcicul de azi)… Şi, chiar dacă nici Herodot nici alţi istorici ai epocii nu pomenesc nimic de acest lucru, faptul că, până la Burebista, dacii şi-au văzut ocupate de alţii o mare parte din ţinuturile pe care le locuiau se putea datora şi plecării la război cu privirea înceţoşată şi mintea tulburată de aburii alcoolului…

De fapt, se pare că, după ce Deceneu, mare preot al dacilor în vremea regelui Burebista şi urmaşul său pe tronul regal, i-a pus pe geto-daci să dezrădăcineze viile, aceştia au ţinut minte cum se cheamă bobul din care rezultă vinul, termeni ca viţă de vie şi vin reintrând în vocabularul strămoşilor noştri odată cu cucerirea Daciei de către romani. Este posibil să fi existat o „înţelegere”,între romani şi daci, inclusiv cu carpii, strămoşii moldovenilor de mai târziu, ale căror ţinuturi n-au (prea) făcut parte din Dacia romană. Conform acestei înţelegeri, dacii urmau „să se facă” că se bat în cele două războaie, iar romanii s-au obligat să (re)aducă viile în Dacia… Oricum ar fi, terminologia viticolă de origine daco-romană pare să ne vină în ajutor… Modul imperfect în care dacii au învăţat latina se datorează şi (prea) deselor „schimburi culturale” cu romanii, „la un pahar de vorbă”, care se cerea „povestit” îndelung, temeinic, pe îndelete… Uitară strămoşii noştri multe cuvinte, dar nu pe cele legate de viticultură…

Deşi nu există documente, existenţa culturilor viticole este atestată şi în perioada, îndelungată, a convieţuirii cu slavii (secolele VI-IX), fapt dovedit de preluarea temenului podgorie, dar nu cu sensul iniţial din slava veche de „ţinut situat sub munte” ci de zonă viticolă, deoarece viile par să fi fost mai extinse în acele areale submontane care au şi condiţii favorabile pentru viticultură şi unde şi populaţia autohtonă avea densităţi mai mari. Este vorba despre actualele podgorii ale Albei şi Târnavelor, în Ardeal şi de „salba” viticolă de „sub” Curbura Carpaţilor, care se întinde de la Valea Călugărească până în vechiul ţinut al Putnei. Aici, expoziţia sudică şi sud-estică a versanţilor şi procesul de fohnizare a maselor de aer care coboară dinspre Apuseni, respectiv Carpaţii Curburii, au constituit condiţii prielnice pentru „împământenirea” unui asemenea termen.

Tot ca urmare a unor „schimburi” culturale cu slavii, realizate pe îndelete – fiindcă, vorba lui Marin Preda, „timpul avea răbdare cu oamenii” şi încă erau departe vremurile când vor fi dat tătarii sau turcii pe aieste plaiuri – a intrat în limba noastră şi termenul ţuică, cu tot cu licoarea „botezată” astfel. La fel pare să fi ajuns la noi, cu tot cu cuvântul corespunzător, şi tescovina… În schimb, rachiul sud-ardelenesc sau răchia bănăţeană par să fie „rezultatul” unor „contacte culturale” reciproc avantajoase între români şi sârbi (care îl au, şi ei, pe rakija)… Tot din desele „contacte culturale” cu vecinii de la sud-vest pare să se fi „împământenit” la noi şi bine-cunoscuta şliboviţă

Pentru locuitorii din viitoarele provincii istorice ale Crişanei şi Ardealului, contactul cu maghiarii a dus la realizarea şi a unor „schimburi culturale” în urma cărora, din ungurescul palinka a rezultat românescul pălincă (fie ea „de Bihor” sau nu…). Pe de altă parte, locuitorii din nordul şi nord-estul ţării, care s-au găsit sub „influenţa culturală” a strămoşilor ucrainenilor de azi, şi-au „îmbogăţit” vocabularul şi… gusturile cu termeni ca horincă, horilcă, holercă sau holearcă, prezenţi, într-o formă sau alta, din Maramureş până în nordul Moldovei, în Basarabia şi chiar în Transnistria (unde se află localitatea Holercani)…

Colonizarea saşilor în Transilvania şi, mai târziu, a şvabilor în Banat şi în Crişana, i-a „învăţat” pe români (şi) cu berea… Dovada că primii berari de pe „plaiurile mioritice” au fost nemţi este dată atât de termenul halbă, pătruns în română din germană, cât şi de multele sortimente de bere, de influenţă (onomastică) germană: Bergenbier, Goldenbrau, Burger, Albacher… Totuşi, prezenţa în română a termenului bere – forma substantivizată a verbului a bea – precum şi afirmaţia lui Ovidiu Drimba – în „Istoria culturii si civilizaţiei” – conform căreia în „provinciile dunărene” se bea bere în timpul Imperiului roman ar putea fi dovezi conform cărora şi berea ar avea o vechime considerabilă la strămoşii noştri. Pare să ne contrazică, însă, autorul lucrării „Igiena ţăranului român”, Gheorghe Crăiniceanu, care, la pagina 321 afirmă: „Berea prea excepţional se consumă de ţăranii noştri, fiind şi foarte scumpă. În Banat, unde se fabrică berea în unele comune şi unde unor lucrători români şi ţăranului îi joacă mai mult banul în mână, îi vezi urmând exemplul altor conlocuitori ne-români şi bând bere. Pe aceştia îi consideră cei cari nu o consumă mai fuduli, ca unii ce vreau să se ridice în ochii celorlalţi” (textul a fost adaptat normelor ortografice actuale). Acelaşi autor aminteşte de bragă, consumată în ţinuturile extracarpatice, pomenindu-i şi pe bragagii (ambii termeni părând să fie de sorginte sud-dunăreană).

Influenţa germanică s-a manifestat şi în spaţiul de la sud de Carpaţi. Din cei doar 21 de ani de ocupaţie austriacă a vechii Bănii a Craiovei (devenită Oltenia, după anii 1718-1739) nu rămaseră prea multe la viitorii olteni, dar zaibărul s-a păstrat, ca un derivat, din germanul sauber (a curăţa) – cu sensul de (vin) curăţat, curat… Pe de altă parte, răspândirea cultivării sfeclei în nord-estul ţării a dus şi la dezvoltarea, probabil sub influenţă ucraineană, a vestitei samahoance… O prezentare, cartografiată, a unor asemenea „tradiţii” se regăseşte aici, noi reluând, mai jos, aceste producţii cartografice, cu acordul autorului.

alcool

    

rauri_de_tzuica1

Temeinicia cu care strămoşii noştri au continuat să practice acest „obicei”, de a sta, pe îndelete, „la un pahar de vorbă” este dovedită, pentru epoca medievală, de prezenţa, printre curţile domneşti ale lui Ştefan cel Mare – vorba cronicariului: „om mic la stat, dar mare la sfat, iute la mânie şi degrabă de sânge vărsătoriu” (probabil, uneori, mânia era provocată şi de vreo ulcică în plus…) – a Cotnarilor… Despre temeinicia cu care contemporanii săi se „îndeletniceau”, împleticit, la beutură pomeneşte şi Dimitrie Cantemir, în a sa lucrare „Descriptio Moldaviae”. De asemenea, pentru vremurile de acum circa un secol, persistenţa unor asemenea „tradiţii” este „ilustrată”, convingător, în aceeaşi carte – „Igiena ţăranului român” (publicată în 1895) -, unde capitolului Băuturi şi ape îi sunt consacrate paginile 283-322, adică mai mult de 10% din cele 347 pagini ale lucrării. Iar pentru zilele noastre, „înţelepciunea populară” reţine, încă, expresii precum: „Mâncarea e fudulie, băutura-i temelie!”, „Cum poţi să mănânci pe stomacul gol?” sau termeni, legaţi de unele „sporturi” ca: halbere, sticlism, coniac-canoe şi altele…

Cam pentru aceeaşi vreme (finele veacului al XIX-lea), pentru încă firavul mediu urban românesc, literatura reţine portretul „cetăţeanului turmentat” din celebra operă a lui I. L. Caragiale, „O scrisoare pierdută”… Aproximativ din aceeaşi perioadă datează desele vizite la Bolta Rece şi la Hanul „Trei Sarmale” din dulşele târg al Ieşilor ale bunilor prieteni Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Perioada interbelică a lăsat în memoria românilor opera lui Mihail Sadoveanu, „Hanul Ancuţei”, în care este nemurită aceeaşi expresie românească intraductibilă „a sta la un pahar de vorbă”. Tot de atunci datează şi inegalabila expresie a lui Păstorel Teodoreanu: „Morţii cu morţii, vii cu viile”… De fapt, Păstorel, recunoscut ca un degustător şi des gustător de vinuri, are lăsate ca epitaf, pe mormântul său, versurile: „Aici doarme Păstorel / Suflet tandru şi senin. / Dacă treceţi pe la el / Nu-l treziţi, că cere vin”.

Dar… de ce, oare, beau atât de demult şi aşa de temeinic, de… aşezat, românii? Păi, fie beau de bucurie, fie de necaz, fie… pur şi simplu, ca să bea! Expresia „a sta la un pahar de vorbă” trădează nu doar deosebita sociabilitate a românului, ci şi faptul că paharul, „povestit”, devine un „ingredient” (prea) agreabil al conversaţiei… Nu se poate povesti „pe uscat”!…

Pe de altă parte, şi terminologia populară şi onomastica ne vin în ajutor, spre a justifica perenitatea acestei „îndeletniciri” multi-seculare. Putem menţiona termeni ca pălincar şi pălincie, nume de persoană atestând îndeletniciri legate de realizarea unor astfel de produse – Vinarsar, Berar, Rachier – ori de comercializarea lor – Cârciumar, Crâşmar, Birtaş, la fel cum şi toponimia cuprinde asemenea referinţe – Berăria Veche, Rateşul Cuza, Ratuş, Hanul Ancuţei, La Hanuri şi altele.

Şi folclorul completează această imagine, extrem de variată, a „beutorilor fruntaşi” (că nu e frumos să le zicem „beţivi”…). Putem cita, în acest sens, câteva titluri ale unor producţii ale genului: „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, „Mult mi-e Gheorghe beutor”, „Şi-am tot zis că n-oi mai be”, „Aşa beu oamenii buni”, „Butelcuţa me”, „La birtuţu’ din pădure”, „Cine-a pus cârciuma-n drum”, etc. A apărut inclusiv „Cântecul beţivului” a cărui melodie s-a pierdut, fiindcă autorul era prea „turmentat”, fiind capabil să ne transmită doar o parte din versuri, pe care le redăm mai jos:

De la beat cârciumă vin,

Merg pe gard, de drum mă ţin,

Dau cu cânii-n bolovani

Şi mă apăr de duşmani…

Nici un latră nu mă câne,

Nici un-mpunge nu mă vacă…”….

Încât, având în vedere aieste consideraţiuni, în completarea unui fragment din versurile cântecului Pui de lei putem încheia zicând: „Şi din aşa părinţi de seamă / Mereu s-or naşte”… beutori!…  

Anunțuri