Devine o „obişnuinţă” să afli că, în România, mor oameni, cu zile, din indiferenţa şi nepăsarea „birocratică” a angajaţilor de la spitale… Cred că mulţi dintre noi îşi doresc să nu se îmbolnăvească… Să nu îi/le acuzăm doar pe medici/asistente medicale… De sus până jos, sau de jos până sus, societatea românească este bolnavă de… indiferenţă… A devenit apatică, aproape „imună” la tragedia unor oameni… Fiindcă, de fiecare dată – în cazurile oamenilor decedaţi din cauza nepăsării – a fost vorba despre oameni, despre vieţi omeneşti… Jerome Klapka Jerome a spus aceste vorbe, care reflectă un mare adevăr: „o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă!”

Cândva, demult, poate chiar în vremurile când, din amestecul dacelor cu romanii, începea să se „plămădească” poporul român, acest nou popor – pe atunci – a găsit două derivate de la cuvântul OM: A OMENI şi OMENIE. Se poate spune şi despre ele că sunt la fel de „intraductibile” precum doină, dor… Ce însemna să omeneşti pe cineva? Aplicând preceptele moralei creştine (nu cretine!), aşa cum au înţeles-o strămoşii noştri, să omeneşti pe cineva însemna: să-l găzduieşti peste noapte, dacă n-avea unde adăsta, să-l hrăneşti, să-i dai o haină mai groasă, pentru drum, spre a nu-i fi frig, când urma să meargă mai departe, să-i pui în traistă un pachet cu merinde şi să-i laşi şi vreo doi galbeni, ca să aibă de drum… „Dar din dar se face rai” – zice o altă vorbă… Şi românul acela simplu, care omenea pe aproapele său, ştia că, undeva, gestul său va fi răsplătit…

Dar… asta era odată… Acum, în vremurile de azi sunt la „modă” alte zicale, sau tot alea vechi, uneori, dar „adaptate”. De pildă: să moară capra vecinului a devenit să moară vecinul, ca să iau şi capra lui; la vremuri noi, oameni noi (vorbe spuse de Mihail Kogălniceanu, la alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei) a devenit la vremuri noi, tot noi (asta este o „dedicaţie specială” pentru politicieni!); expresia prietenul la nevoie se cunoaşte s-a transformat în prietenul anevoie se cunoaşte, iar  ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face a devenit ce ţie nu-ţi place, altuia să-i faci cu cea mai mare plăcere…

Este o anomalie să afli că se petrec (şi) lucruri normale în România… Fapta eroului Gheorghe Lâlă, în urma căreia acesta şi-a pierdut viaţa este un exemplu… scuze de repetiţie, exemplar… Reuşita echipei conduse de Bogdan Aurescu la Haga ar mai fi o altă pildă, rară, de normalitate la români… Când ar trebui să fie invers… Şi nici de asta nu ne putem bucura, aflând că, deja, zăcămintele, încă, nedescoperite, au şi fost concesionate de „cozi de topor” ale politichiei româneşti… Nu pentru români, adică nu pentru toţi (sau măcar majoritatea), ci pentru un român, şi cred că se ştie cine este acela…

Directorul medical al unui spital din Satul Mare a declarat, cinic, că, la cât era de bolnavă, bătrâna decedată putea muri oricând… Iar pe blogul unui jurnalist se face trimitere la faptul că şi în Japonia au murit oameni fiindcă au fost „plimbaţi” cu ambulanţa, ba încă şi pe la 14 spitale, nu doar pe la două-trei, ca la noi… Nu subscriu deloc ideii că ar trebui să vedem în asta o „normalitate”… Seamănă, păstrând proporţiile, cu reacţia unui grup de copii care au făcut o poznă: la începerea „anchetei” cadrului didactic, primul chestionat (că trebuie început cu unul dintre ei) va striga că „şi cutare a făcut!”… Sau, mai grav, o astfel de atitudine – rezultată din lipsa de atitudine – începe să se apropie, periculos, de vorbele lui Stalin din vremea ultimului război mondial: „un rus mort este o tragedie, un milion înseamnă statistică!”…

Una din ultimele dovezi ale blazării, indiferenţei, lipsei de reacţie a „societăţii româneşti”: în vremuri de criză economică mondială, când s-au amânat/anulat (în realitate) creşterile salariale sau/şi pensiile, la nesimţirea parlamentarilor de a-şi mări bugetul, n-a reacţionat nimeni… Cred că avem ceea ce merităm… Noi i-am ales, să ni-i păstrăm sănătoşi, fiindcă îi merităm!!! Să nu ne implicăm şi aşa, sigur, (nu) ne va fi bine! Aşa-zisa „societate civilă”, frumoasă, dar prea sublimă, până la absenţă, în caz că mai există, este bolnavă, grav, de „cangrenă morală”… 

Era şi o întrebare, că, de fapt, mă „pornisem” tot la un „sondaj: Cum aţi reacţiona să ştiţi că un om apropiat (din familie, prieten, coleg apropiat) ar păţi ceva asemănător bătrânei de la Satul Mare? 

P.S. 1: Ştiu că este păcat să doreşti răul altuia, dar îi doresc acelui neom de „medic” de la Satul Mare să aibă „prilejul” de a păţi la fel! Doamne, iartă-mă!

P.S. 2: Peste vreo 10 luni vom aniversa/comemora 20 de ani de la căderea comunismului. Păcat de oamenii care au murit atunci (mulţi dintre ei – tineri, chiar foarte tineri…)!

P.S. 3. Dacă nu ne vom implica, avem mari şanse ca, în loc de popor să devenim o „populaţie” (adică o „turmă”)!