Folosim de multă vreme, cuvinte ale căror începuturi, „rădăcini”, se pierd în negura vremurilor, dar şi a… vremii… Astfel, frecvent este utilizat verbul a merge. Ca multe altele, şi acesta este de origine latină, derivat din immergere, de unde derivă şi neologismul imersiune (cu sens de scufundare)… Lingvistul ieşean Gheorghe Ivănescu leagă dezvoltarea, pentru acest verb, a sensului de a păşi, de a se deplasa de activitatea transhumantă a păstorilor daco-romani, ulterior români. Pentru ei, toamna, la Sâ(n)medru, coborârea spre locurile de iernat însemna „scufundarea” în întunericul codrului ce se găsea sub păşunile (sub)alpine unde stăteau toată vara… Deci, de la o metaforă, a se scufunda în adâncul codrului s-a născut un verb cu un sens nou – a merge…

Tot de păstori, mai exact, de cei balcanici, se leagă, în opinia aceluiaşi savant de la Universitatea de pe Dealul Copoului, şi expresia a promite marea cu sarea. Înţelesul expresiei este, azi, şi de multă vreme, de fapt, cel de a face promisiuni exagerate, fără acoperire. Dar… de ce-ar fi fost creat de păstori, şi de ce, musai, de cei balcanici? Ciobanii aveau nevoie – şi au şi astăzi – de câte un drob de sare, pe care să-l dea oilor să-l lingă, când simt nevoia. Or, dacă în spaţiul nord-dunărean, sarea se regăseşte destul de aproape de culmile carpatice (în Subcarpaţi ori în Depresiunea Transilvaniei), culmile montane balcanice se găsesc – multe dintre ele – departe de arealele cu sare, singura modalitate de procurare a acesteia fiind obţinerea din apa marină, situată, adesea, la mare distanţă…  Prezenţa expresiei la daco-români dovedeşte că o parte dintre ei au venit – cu tot cu proverbul menţionat – din Peninsula Balcanică, după ce, probabil, ea se încetăţenise deja (şi) la sud de Dunăre…

Anunțuri