După cucerirea Sarmisegetusei şi sinuciderea regelui Decebal, Traian a trecut operativ la organizarea unei noi provincii imperiale, singura situată la nord de Dunăre. I s-a spus Dacia, după numele vechiului regat, abia învins… Nu era o greşeală, fiindcă, chiar dacă, în cele două războaie daco-romane – 101-102 şi 105-106 – au pierit mulţi dintre luptătorii daci, populaţia civilă – femei, copii, bătrâni şi chiar mulţi dintre oştenii daci – continuau să trăiască în cuprinsul acestei provincii…

Şi totuşi… Dacia fusese, oarecum, „secătuită” de „vâna” sa bărbătească. Aşa cum am menţionat, o parte a armatei dacice căzuse în bătălii, ori suferea de pe urma rănilor, multe – de nevindecat… O altă parte a fost transformată, ca „pradă de război”, în prizonieri şi dusă la Roma, ca să vadă şi „Cetatea Eternă” măreaţa biruinţă a împăratului… O altă parte a oştenilor lui Decebal s-a retras în ţinuturile dacilor liberi, cu gândul de a se întări şi a relua, cândva, lupta… Deci, Daciei îi cam lipseau bărbaţii, care, războiul fiind sfârşit, erau acum necesari la muncă: la ridicat castre, la construit oraşe, temple, drumuri, apeducte, băi publice, la lucrat ogoarele…

Documentele vremii spun şi ce soluţie a adoptat Traian: a adus cetăţeni ai Imperiului, nu doar de ici-de colo, ci, zic cronicile, ex toto orbe romano… Că este aşa, o dovedesc, până azi, şi unele diferenţe de lexic românesc de origine latină… Astfel, dacă în spaţiul extracarpatic este utilizat rinichi – derivat din reniculus, adus, pare-se de militari romani originari din provincii orientale ale Imperiului, în vestul ţării, regional – utilizat azi mai ales în Apuseni şi în continuă restrângere ca arie – este întrebuinţat rărunchi, rezultat tot din latină, dar din ranunculus – adus de provenienţi din părţile apusene ale împărăţiei romane (în plus, prezenţa lui rărunchi în Apuseni este firească, aceasta fiind, prin tradiţie, o arie rotacizantă)…

Aşadar, o mare mulţime de colonişti, de veterani ai armiei romane, demobilizaţi, au primit loturi de pământ în provincia Dacia. Fiind şi un „avanpost” în faţa barbarilor migratori, împăratul Traian, spirit practic, era interesat să aibă aici şi un puternic element roman, care să contribuie şi la o romanizare mai rapidă a Daciei. Se pare că a reuşit… Dar cum, oare?

Să zicem că, într-unul din multele sate dacice, în casa unui oştean dac, căzut în luptele de la Sarmisegetusa şi a cărui familie se refugiase la dacii liberi, a fost aşezat un asemenea veteranus demobilizat… Vecină cu romanul era o femeie dacă, rămasă văduvă, tot în urma războaielor daco-romane. Femeia avea în grijă şi un copilandru, rămas, astfel, orfan…

Într-o zi, ieşind pe prispă, romanul o vede pe vecina lui chinuindu-se, cu un ciocan, să repare gardul, care dădea să se părăginească. Romanul nu stă mult pe gânduri, ia ciocanul şi repară gardul… După alte câteva zile, femeia îl observă pe roman încercând să coase un nasture: vine, îi ia acul şi îl coase ea. Şi, tot aşa, după un an-doi de asemenea ajutoare reciproce (ori, poate, mai mult, sau mai puţin…), află satul că cei doi vecini au hotărât să „desfiinţeze” gardul dintre gospodării şi să facă una singură, căsătorindu-se.

După un alt interval de timp, să zicem, câteva luni, se naşte primul copil din familia daco-romană, abia întemeiată… Fiul acestei familii va învăţa în casă ambele limbi: şi pe-a mamei, ca limbă maternă dar şi pe-a tatălui… Păi, ce-a-nvăţat (şi n-a uitat), în aproape 2000 de ani acest „pui daco-roman”? În primul rând, termenii legaţi de familie – termen care, deja am văzut, este de origine latină, semn că romanii erau şi buni familişti… El, în calitatea sa de copil al unei familii daco-romane, poate chiar al primei astfel de familii, a reţinut şi alţi termeni: a învăţat, de pildă, de la mama sa, de care a fost mai ataşat dacă era băiat acest termen – de origine dacică. S-a născut şi al doilea prunc (şi prunc este tot dacic, fiind des folosit în Maramureş): să zicem, o fată… Cum al doilea copil era fată – mai ataşată de tatăl ei – s-a fixat acest termen, care este de origine latină… Toţi ştiau, însă, că sunt copiii mamei (copil – cuvânt dacic), dar şi fiii şi fiicele tatălui (fiu şi fiică – termeni latini). Aceşti copii au fost daţi şi la şcoală, să înveţe latineşte, să scrie şi să citească… Termeni precum şcoală, a învăţa, a scrie sunt de origine latină, păstraţi, am putea spune, miraculos, peste 1500 de ani, la un popor cvasi-analfabet (la 1899, doar 22% dintre locuitorii României cu vârsta de la 7 ani în sus ştiau să scrie…). A învăţa are chiar o evoluţie semantică interesantă, derivând din latinescul invitare, semn că învăţătorul îi invita pe copii la el acasă să înveţe carte… Pe de altă parte, un termen ca a scrie, arată respectul pentru cuvântul scris, în primul rând pentru cel din Sfânta Scriptură… Iar şcoli primare, întemeiate, treptat, în toate aşezările româneşti, au cerut, la jumătatea veacului al XIX-lea, în vremea lui Cuza, tocmai aceşti „ţărani analfabeţi”, ce alcătuiau majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării…

De fapt, termenul ţăran înseamnă, la origine, tocmai oamenii pământului… Din latinescul terra – pământ – au rezultat în română – ţară, ţărână şi ţarină sau ţarnă. Acei locuitori care munceau pământul – pe ţarinile lor, alcătuind ţări mai mari sau mai mici – erau ţăranii sau ţărenii (a doua variantă – folosită, încă, de românii timoceni). Ei erau cei ce lucrau pământul ţării, adică al locului unde se fac bucate (ţări situate, mai frecvent, în depresiuni submontane sau intramontane, pe culoare de vale, la adăpost de crivăţ, caniculă sau năvălitori). Această sens pentru  ţară – de loc unde se fac bucate –  a mai fost încă întâlnit de Ion Conea, la ţăranii Ţării Vrancei, în perioada interbelică…

Aceasta înseamnă că ţăranii erau oamenii pământului – exprimare ce a devenit titlul unui capitol în cartea Fraţii Jderi a lui Mihail Sadoveanu, născut şi el într-o veche Vatră ţărănească – cea a Paşcanilor… Ştiind că sunt ei ai pământului şi nu pământul al lor, cum cred destui astăzi, eronat, aveau şi cu ce explica această convingere: ei aparţineau acelui loc, ţării respective, deoarece aceea le dădea lor roadele ca să-şi poată creşte copii şi nepoţii care urmau să le ducă, mai departe, numele şi sângele şi, la capătul vieţilor lor, în ţărâna locului, din care se născuseră (conform filosofiei creştine), urmau să-şi doarmă „somnul de veci”…

Că a fost aşa şi nu altfel, este dovedit de faptul că, fiind preponderent agricultori, daco-romanii nu se puteau „plimba” 1000 de ani prin Balcani, ca să revină exact în aceleaşi locuri, la nord de Dunăre, în Carpaţi şi la Marea Neagră, spre a culege ei, ce-au semănat alţii… Nu pot fi nomazi oameni ce întrebuinţează, de circa 2000 de ani, un vocabular agrar preponderent de origine latină: a ara, aratru (termen folosit în Banat pentru plug), a semăna, a culege, grâu, secară, orz, ceapă, usturoi (ai – în Banat), fasole, in, cânepă, măr, păr, prun, cireş, nuc, alun, piersic, viţă-de vie, dar în care a mai rămas şi câte un cuvânt dacic: mazăre, zarzăr… Ultimul cuvânt amintit – zarzăr – are, el singur, o întreagă „poveste”: astfel, se pare că, fiind înrudit genetic cu piersicul şi caisul, ar proveni din Orientul Mijlociu. Ajungând în Balcani, prima dată la tracii balcanici, mai exact la dardani, s-a răspândit atât spre nord, cât şi spre sud, sub forma, probabilă, de „dardanus (lucru posibil, deoarece şi piersicul preia în numele său o provenienţă geografică). Acest termen a evoluat spre zarzăr, respectând regulile fonetice de evoluţie ale românei (inclusiv rotacizarea lui n) , trecând printr-un intermediar de forma dzardzăr (dovedit de un toponim din Grecia de azi, creat de aromâni: Dzardzaros). Totuşi, rotacizarea nu s-a produs peste tot, în sudul Transilvaniei, mai exact în Ţara Oltului, circulând şi forma zarzăn, care, însă, confirmă şi ea evoluţia dintr-un *dardanus.

Este interesant „amestecul” daco-roman în terminologia viticolă: puşi de Burebista să stârpească viile, al căror rod îi făcea, adesea, să plece beţi la război, dacii au uitat cum se cheamă planta şi licoarea ce o sorbiseră, dar n-au uitat că bobului i se spune strugure, lăstarului – curpen, şi nici de buciumii sau butucii de viţă… Iar pentru viţă de vie şi vin i-au întrebat pe romani cum se cheamă, când aceştia au reintrodus această plantă în Dacia…

Unii ţărani s-au specializat în creşterea animalelor – de la animal derivă termenul vechi românesc  nămaie sau nimaie (întâlnit din nordul ţării până în zonele locuite de aromâni). Din vremea romanizării dacilor datează diferenţierea clară dintre animalele crescute pe lângă casa omului – domus, în latină – zise domestice şi cele trăind în pădure – silva – denumite silvaticae, adică – sălbatice. Din latină vin termeni legaţi de creşterea animalelor, precum: bou, vacă, viţel, porc, scroafă, purcel, cal, iapă, capră, ied, oaie, miel, găină, staul, în vreme ce mânz sau cârlan sunt de origine dacică… Cum nu toţi crescătorii de animale erau sedentari, iar unii, păstorii, practicau transhumanţa – pendulând între locurile de iernat de la şes şi cele de văratic de la munte -, şi terminologia păstorească relevă acest amestec daco-roman, dar cu mai mulţi termeni dacici. Astfel, păstor, păcurar (picurar – la aromâni), caş, lapte, a mulge sunt de origine latină, în vreme ce baci, urdă, brânză, zăr, strungă, stână sunt dacici. Amestecul între urmaşii tracilor carpato-balcanici şi romani a dat naştere şi unor termeni noi, rezultaţi din această convieţuire daco-romană. Îl menţionăm aici pe stânar, cu varianta stâner (cu sensul de locuitor şi lucrător la stână, baci, păstor), care a fost frecvent folosit în nord-vestul Peninsulei Balcanice, lăsând o mulţime de toponime şi antroponime, de la graniţa austriaco-slovenă de azi (în Alpii Iulieni), până în sudul Serbiei şi în Muntenegru. Acesta a funcţionat şi la nord de Dunăre, fiind încă utilizat, ca apelativ, în Oltenia, dar ajungând şi în vestul Moldovei, unde sunt prezente nume derivate de la acesta…

Păstoritul daco-traco-dardano-romanilor era recunoscut ca o activitate însemnată, încă din vremea Imperiului, vorbindu-se, de pildă, despre caseum dardanicus (caşul dardanic) ca despre un produs de calitate. Aşa cum Dardania (situată, aproximativ, pe teritoriul Serbiei de azi) îşi câştigase un renume prin păstorit, la fel se va întâmpla, în Evul Mediu, cu păstorii români balcanici, dar şi cu cei din Bacea panonică, primii recunoscuţi ca atare de otomani, ceilalţi – de către maghiari.

Au existat şi termeni legaţi de activităţi ne-agricole ce au supravieţuit, semn că au fost întrebuinţaţi… Chiar şi la un nivel modest, daco-romanii au continuat să îşi vândă sau să îşi cumpere produsele, pentru care se şi tocmeau cu negustorii/neguţătorii, adică neguţau… Unii meşteşugari au avut în continuare activitate şi după retragerea aureliană: faurii/făurarii sau fierarii (prelucrători ai fierului – pentru brăzdarul plugului, pentru coase, ori chiar pentru arme, destinate apărării de năvălitori sau hoţi), ori lemnarii – specializaţi în prelucrarea lemnului, existent şi atunci din belşug… Strămoşii noştri au încercat chiar şi să ridice unele cetăţi sau, mai degrabă cetăţui – nişte fortificaţii, modeste, din pământ, cu întărituri din lemn, termenul cetate derivând din latină: civitas/civitatis…

Degradarea înfloritoarei vieţi din fosta Dacia felix, mai ales după retragerea aureliană şi ruralizarea treptată a populaţiei civile, rămasă fără ocrotirea armatei şi jurisdicţia administrativă a autorităţilor imperiale este dovedită, atât de absenţa oricăror termeni derivaţi din urbs/urbis – urban, urbe, urbanism sunt neologisme recente în limba română – , cât şi de „degradarea” sensului unor cuvinte, de origine latină, păstrate în continuare de daco-romani. Astfel, dacă în vremea Daciei romane, carraria însemna drum de care, după 275 d.Hr., sensul său a „involuat” spre ceea ce înseamnă, şi azi, cărare – o simplă potecă. Dacă multele colonia şi municipium daco-romane aveau străzi pavate, cu pavimentum, după retragerea aureliană, pavajul s-a distrus, a fost năpădit de vegetaţie devenind ceea ce înseamnă azi pământ în româneşte… La marginea înfloritoarelor oraşe romane de odinioară, edili au prevăzut să existe câte un parc, cu alei, cu vegetaţie, parc având o formă rectangulară, de quadrum. Respectivul parc, îngrijit sistematic înainte de 275 d. Hr. s-a „sălbăticit”, vegetaţia a invadat totul, transformându-se, treptat, într-un codru, greu de străbătut… Dacă în vremea Daciei romane, fiecărui localnic răposat i se ridica un monumentum funerar, după retragerea autorităţilor imperiale, daco-romanii au mai putut doar să le rezerve celor trecuţi „în cealaltă lume”, câte un modest mormânt. De asemenea, s-au distrus, în timp, nu doar vechile drumuri romane, ci şi vechile pons/pontis construite pentru traversarea râurilor… Daco-romanii vor mai construi, mult timp, din veacul al III-lea d. Hr, doar nişte modeste punţi, în rest trecerea apelor realizându-se doar prin vaduri, iar podurile de piatră reapărând abia după întemeierea statelor medievale româneşti. 

Aceste state au avut ca „temelie”, însă, nişte „întocmiri” administrativ-juridice de origine latină. Astfel, obştile ţărăneşti au rămas conduse de un jude, termen rezultat din latinescul judex, dintr-un alt termen înrudit cu acesta – judicum – derivând atât numele unităţii administrative româneşti utilizat de la întemeiere în Ţara Românească (1300) şi generalizat în România după 1859 şi până astăzi – judeţul, cât şi cel utilizat în Moldova, vreme de cinci secole, între 1352 şi 1859 – ţinutul, ambele cu sensul de loc unde se ţine judecata. De aici derivă, fiind preluate de la românii ardeleni, inclusiv scaunele (de judecată) ale saşilor şi secuilor, colonizaţi după 1200 în Transilvania.

De asemenea, daco-romanii l-au păstrat şi pe dux/ducis, care apare în secolele IX-X, în forma românească veche duca (utlizată, însă, la jumătatea veacului al XIX-lea şi de Nicolae Bălcescu, prin cuvântul arhiduca, în lucrarea sa fundamentală Românii supt Mihai Voievod Viteazul), cu referire la primii duci ai ducatelor (voievodatelor) româneşti intracarpatice. Pe lângă asta, din tradiţia statului roman a dominatului (potrivit căreia, conducătorul Romei era şi dominus) a rezultat insituţia românească a domniei. Domnii (domnitorii) românilor din Ţara Românească şi Moldova, conştienţi de apartenenţa lor la Roma (fie ea, Roma propriu-zisă, fie – Noua Romă, adică vechiul Bizanţ, devenit Constantinopol, după 330 d.Hr.), nu şi-au arogat de la titlul de imperator, pe cel de împărat, ştiind, încă din vremea lui Menumorut (secolul al IX-lea) sau chiar mai dinainte, că ei sunt subordonaţi (fie şi doar eclesiastic) împăratului roman (în cazul de faţă constantinopolitan, văzut drept continuator al vechii Rome imperiale). Legătura cu imperiul, din vremea când acesta mai era şi roman (fie el şi „de răsărit”, după 395 d. Hr.) şi cu limba oficială a Romei (latina), este demonstrată de continuitatea lui imperium şi a lui imperator în cuvintele româneşti împărăţie şi împărat. Spre deosebire de daco-români, aromânii (macedo-armânii), rămaşi în componenţa Imperiului roman de răsărit şi după 602, când împărăţia se grecizează treptat, au moştenit, din elenul basilios (stăpân, conducător, cu sens şi de împărat) pe văsălie, cu semnificaţia de împărăţie.

Şi, poate, tocmai această amintire şi continuitate a legăturilor cu „Noua Romă” (Constantinopolul), evocată în faţa lui Arpad de Menumorut în secolul al IX-lea, explică adoptarea, după schisma de la 1054, atât a religiei ortodoxe de către un popor neolatin (românii), cât şi strânsele relaţii ale acestora cu Bizanţul, atât înainte, cât şi după 1453, când Constantinopolul a fost ocupat de otomani. O dovadă în acest sens o constituie şi păstrarea elinei (a limbii greceşti) drept limbă de cancelarie în Moldova şi Ţara Românească, alături de slavonă. Aceasta din urmă a fost întrebuinţată, poate, din vremea când elementul conducător al cnezatelor şi voievodatelor din spaţiul românesc (secolele VIII-XII) l-au constituit vechii slavi. Iar utilizarea alfabetului chirilic (el însuşi derivat din cel grecesc) pentru documentele de cancelarie moldo-muntene scrise în româneşte poate data fie din vremea primului ţarat bulgar, fie, mai degrabă, să aibă legătură cu perioada afirmării primului stat creat şi condus de români – Imperiul româno-bulgar al Asăneştilor (1185-1275).   

Revenim la retragerea aureliană… Aşa se face că, timp de câteva secole, de la finalul veacului al III-lea d. Hr. până în secolele VIII-IX, după spusele lui Lucian Blaga, daco-romanii, transformaţi, treptat, în poporul român s-a(u) „retras” din istorie, adâncindu-se în istorie, dar, mai ales afundându-se, în adâncul pădurii, al codrului – termeni tot de origine latină, care demonstrează, alături de vorba codru-i frate cu românul, una din caracteristicile acestui neam, de „popor de pădure” (despre o altă expresie, complementară acesteia, românul fură ca-n codru, am mai vorbit…). O dovedesc şi termeni precum arbore sau pom şi numele multor specii de arbori şi/sau arbuşti: fag, carpen, ulm, frasin, paltin, plop, arin, salcie, tisă, ienupăr, jneapăn, merişor – toţi de origine latină, iar pe de altă parte, cuvântul copac alături de brad, stejar, gorun – moşteniţi de la daci. Ne-au rămas cunoscute, secole la rând, şi ierburile pădurii, dar şi cele ale bălţilor (cuvânt dacic), unde se găseau, frecvent alte păduri, de luncă, adesea inundabile, alcătuite şi ele din plop, salcie, arin… De fapt, se pare că în asemenea păduri inundabile, din luncile râurilor mari, s-a produs atât metateza din paludem latinesc, în *padule daco-roman, dar şi modificarea de sens, din zonă mlăştinoasă, inundabilă, către cel, general, de areal forestier specific pentru pădure, din româna de mai târziu.

Tenacitatea cu care bradul – ale cărui rădăcini, spre deosebire de molid, care se dezvoltă aproape de suprafaţă, în lateral (fiind uşor de dezrădăcinat), se afundă spre interiorul solului – rămâne în picioare, putând fi doar frânt, dar nu dezrădăcinat, a făcut din acest conifer un arbore ritual, prezent în toate riturile importante de trecere prin viaţă: la naşterea unui prunc se obişnuia să se sădească un brăduţ, iar dacă acesta prindea rădăcini, însemna că şi copilul va fi voinic şi sănătos… Bradul apare şi la nuntă, dar şi la înmormântare, văzută şi ca o „nuntă cu întregul Cosmos”, după cum sugerează şi balada Mioriţa…

Revenim la ante-menţionata primă familie de daco-romani… Copiii acestei familii daco-romane au crescut, inclusiv puiul de dac rămas orfan când era copil. La vremea sorocită, ambii băieţi au devenit, fiecare, mire, iar, la ceva vreme după ei, şi fata – mireasă, întemeindu-şi, fiecare, noua familie proprie. Dar, mire şi mireasă sunt de origine dacică, semn că şi dacii iubeau viaţa de familie. Mirele şi mireasa au făcut nuntă (numtă – la aromâni, iar la megleno-români se pare că numele aşezării Nânta – populată de către ei, la un asemenea eveniment se referă). Nuntă făcută cu nuni (nănaşi sau naşi), care i-au cununat (adică, i-au încoronat, la biserică, pentru totdeauna, în faţa Domnului) şi apoi, cu toţi nuntaşii, au nuntit, între 3 zile şi o săptămână (cât ţinea, pe vremuri, o nuntă, lucru vizibil până acum câteva decenii, la maramureşeni, aromâni, ardeleni, bucovineni…).  Au avut şi ei copii, cărora părinţii lor le-au spus nepoţi – alt termen latinesc. Aceşti nepoţi i-au numit, pe părinţii părinţilor lor, poate cu unul dintre primele cuvinte din viitoarea limbă română, bunelul sau bunicul şi buna sau bunica. Poate că nicăieri nu se observă mai bine decât în lumea copiilor, a copilăriei, nevoia ca toată această lume să fie „diminutivată”… Astfel, copii, între ei, nu-şi spun după prenumele oficial: în loc de Elena, Maria, Ion, Vasile, ei se cheamă, între ei, Lenuţa, Măriuca, Ionică, Vasilică… În lumea lor, jucăriile, păpuşile, maşinile, mingea sunt jucărele, păpuşele, maşinuţe, mingiuţă… Tatăl şi mama (termeni moşteniţi şi ei din latină) sunt tăticul şi mămica (sau ticu’ şi mica), iar părinţii lor – bunelul şi bunica…

De ce s-o fi încetăţenit, la strămoşii românilor, aceşti termeni, în această formă? Cred că foarte mulţi dintre noi îşi amintesc că, în copilărie, atunci când făceau vreo poznă, în urma cărora părinţii ar fi vrut să-i „altoiască” exemplar, veneau bunicii şi le luau apărarea nepoţilor, care fie erau iertaţi complet, fie parţial de „pedeapsă”… Ajunşi la o vârstă înaintată, cu foarte multă experienţă şi înţelegere, aceşti bătrâni ştiau mai bine că, în lumea sa, copilul trebuie lăsat să se bucure de copilărie, chiar dacă mai face şi pozne, că din ele învaţă… Apoi, frecvent, cine erau cei care aduceau sau pregăteau bunătăţi pentru nepoţi, dacă nu aceşti bătrânei, buni la suflet? Cine le spunea nepoţilor poveşti?… De aici, de la faptul că nepoţii i-au perceput pe bătrânei ca buni la suflet, din cuvântul latinesc bonus (bun) s-au „născut” la aceşti daco-romani, copii, nepoţei ai lor, termenii, diminutivaţi, bunelul/bunicul şi bunica…

Dar faptul că aceşti nepoţi ai buneilor aveau şi „rădăcini” dacice, explică şi păstrarea, în paralel cu termenul menţionat, a lui moş – de origine dacică. Într-o formă asemănătoare – moshe – acesta este prezent şi la albanezi, urmaşi ai illirilor incomplet romanizaţi. Dar… acest moş, ca o dovadă a (stră)vechimii sale, a dezvoltat el însuşi, nu o singură familie de cuvinte, ci mai multe… Mai întâi, probabil că, iniţial, nevestei moşului i se spunea moaşă. Treptat, însă, ca urmare a experienţei moaşei la moşit nou-născuţi, s-a dezvoltat o familie nouă şi un verb nou, în aceast nouă familie de cuvinte – a moşi… Iar în locul moaşei cu sensul de nevastă a moşului a fost folosit, din vremea convieţuirii cu slavii, babă. Notăm, însă, că aromânii, oltenii, bănăţenii, crişenii şi o parte dintre ardeleni l-au preluat, în paralel sau/şi în locul lui moş pe auş – de origine latină…

De la moşul şi moaşa lor, nepoţii vor fi moştenit o mică moşie. În lumea rurală daco-romană, în care tradiţia obştilor ţărăneşti libere, datând dinaintea Daciei lui Burebista, s-a păstrat şi în vremea stăpânirii romane, toţi cei care stăpâneau, în comun, în devălmăşie, moşia din hotarul satului au fost numiţi moşneni – în Muntenia şi moşteni – în Oltenia (termenul se pare că a funcţionat şi la istro-români, unde asta ar dovedi numele satului Moscenice – *Moşteniţa, probând şi situarea lor, cândva, în vecinătatea arealului banato-oltean). Prezenţa vechilor sate de ţărani liberi, multe din ele mai vechi decât apariţia statelor româneşti medievale este dovedită de sutele de oiconime ce au sufixul -eşti în componenţă (sufix considerat de specialişti a fi latinesc, sau, mai degrabă dacic, derivat dintr-un -isk) şi/sau –eni/-ani (de provenienţă slavă).

Cel care moştenea o avere, indiferent de ce fel va fi fost ea, a fost numit moştenitor, apărând şi în această nouă familie de cuvinte, un verb nou – a moşteni. Pe de altă parte, dintre aceşti ţărani liberi s-a dezvoltat, începând din vremea dezvoltării cnezatelor, ducatelor şi voievodatelor româneşti, acea categorie socio-profesională a stăpânilor de moşii, numiţi boieri sau moşieri. Categoria lor socială a fost numită moşierime…

Şi toate astea derivă de la cuvântul dacic moş…

Dar… daco-romanii au păstrat şi din veteranus un cuvânt cu sens nou: bătrân, dar nu cu sens de militar din armata romană, lăsat la vatră, ci cu înţelesul de om în vârstă, dar şi cu experienţă de viaţă, apropiat de dacicul moş. Cum s-a produs această „alunecare” semantică? La demobilizarea lor, militarii romani, ajunşi veterani, se aflau la capătul a 20 de ani de serviciu în slujba împăratului. Deci aveau circa 40 de ani… Cum speranţa de viaţă la naştere, acum două milenii se afla pe la vreo 50 de ani, nu mai aveau mult de trăit, fiind socotiţi, pentru acele vremuri, bătrâni… Dar, pe de altă parte, numeroasele campanii militare, luptele în care erau angajaţi, le asigurau, dacă scăpau cu viaţă, şi o vastă experienţă.

Pe de altă parte, derivat, de astă dată, de la sensul de loc moştenit de la un veteran de urmaşii lui, a circulat în română termenul, identic ca formă, de bătrân cu sensul de moşie…

Se va spune că nu se poate ca obştile ţărăneşti să fi supravieţuit, pe câtă vreme romanii utilizau pe scară largă sclavia şi ar fi, mai degrabă, de presupus ca dacii din provincie să fi fost, în mare parte, transformaţi în sclavi. Contrazice o astfel de idee, atât vechimea sufixului cu sens de plural colectiv -eşti, utilizat în tot spaţiul românesc (deci, şi la sud de Dunăre, mai rar, totuşi), care spuneam că ar putea fi chiar latinesc, derivatele lui moş, cu sens de moşie, moşnean, moştean (ţăran liber), precum şi un pragmatism al romanilor, mai interesaţi, după încheierea războiului, în a şi-i face cât mai repede prieteni şi colaboratori pe dacii rămaşi în viaţă, pe care îi ştiau şi harnici şi de sprijinul cărora au şi avut, destul de curând nevoie, spre a lupta, împreună, contra migratorilor. Or, cum ar fi putut să se numească o provincie plină de sclavi daci, în prima jumătate a secolului al III-lea, Dacia felix?

În sprijinul ideii că romanii nu au utilizat, decât izolat, relaţiile sclavagiste în Dacia vine şi sensul nou căpătat în română de verbul a ierta/iertare. Acesta derivă din latinescul libertare – cu sensul, iniţial, de eliberare din sclavie a unui om, care, astfel, devenea libert – om liber. Credem că o astfel de „translare” semantică a avut loc şi în legătură cu pătrunderea ideilor creştinismului primar, în urma propovăduirii Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei la Dunăre… A ierta are, în română, un sens, general, de absolvire de toate păcatele 

Se pare că acelaşi sens l-a căpătat libertare şi în reto-romană, limbă vorbită tot într-un ţinut de graniţă al Imperiului. Cel puţin asta arată expresia, cu care (scuze pentru că o repetăm), vom încheia şi de astă dată: iartats de ce am fat!