Retragerea aureliană (271, după alţii – 275 d. Hr.) a părut să rupă abia înfiripata lume daco-romană de restul romanităţii, după nici două secole de la întemeierea sa de către „bădica Traian”. Şi totuşi… în titlul unei cărţi valoroase, istoricul şi omul politic Gheorghe Brătianu se întreabă dacă poporul român este „o enigmă” sau „un miracol istoric”?… Păi să vedem ce zic „faptele lingvistice”, după aproape două milenii…

Cei care au călătorit prin aiestă lume şi spre alte orizonturi decât cele din bine-cunoscutul „spaţiu mioritic”, ori „carpatodanubianopontic” au avut ocazia de a vedea, în aeroporturi sau în gări, scris, de regulă în engleză – „departures”. Ori, în lumea europeană francofonă – „departs”. Fiind familiarizaţi cu terminologia, nu insistăm prea mult: se observă că termenul englezesc seamănă izbitor cu cel francez şi este normal să fie aşa, de acest lucru fiind „vinovaţi”, pare-se, normanzii… Dar… ce treabă au cele două cuvinte cu limba română? Păi asta este, că au: astfel, atunci când cineva pleacă de lângă altcineva, nu se cheamă că cei doi se despart? Păi acest despărţit/despărţire aduce cu francezul depart… Am putea adăuga că, despărţitul pleacă departe de cei apropiaţi… Păi… şi acesta, departe, seamănă cu depart… Se poate cita şi un vers-două din binecunoscutul cântec Ciobănaş cu 300 de oi – „De-i vedea pe mândra, draga mea/Spune-i că m-am depărtat de ea”… Aşchia (românească, ori franţuzească) n-a sărit prea departe de trunchiul comun (cel latinesc)…

Fiindcă amintisem de asemănarea dintre departures anglo-american şi departs din franceză, trebuie să menţionăm că, printre primii prieteni ai nou-născutei democraţii nord-americane, spre finalul veacului al XVIII-lea, au fost francezii. Dintre ei, bine-cunoscutul general Lafayette a luptat în armata nord-americană. Dar… lumea nu ştie că numele acestui general francez este derivat din rădăcina latinească fagus, de unde, pădurile de fag au fost numite, de către români, făgete – termen ce a dat şi toponime – Făget, Făgeţel, Făgăt ş. a., iar de către urmaşii romanicilor din spaţiul, cândva, de limbă occitană – faget care a creat şi el numiri precum: Faget, La Fayet, Lafayette…

Tot în spaţiul occitan se regăsesc numiri ce fac referire la pomii fructiferi. Printre ei se află şi Prunet, care, credem noi, nu mai are nevoie de traducere, fiind întâlnit, într-o formă identică, şi la noi… În aceeaşi zonă este consemnat şi Peret, care are, şi el, echivalente româneşti: Peri, Peretu’, Periş…

Mai la sud, într-o insulă din mijlocul Mediteranei, regăsim un pisc, numit Monte Rotundu… Toponimul este din Sardinia, care n-are nici o treabă cu limba română… Nu are rost să mai spunem că nume de tipul Rotundul sau Rotunda sunt foarte numeroase în spaţiul românesc…

E lung pământul… Ba e lat! – zicea poetul… Sigur e rotund… Parcă lumea aceasta romanică, mare, destul de diferită la prima vedere, nu mai pare chiar aşa… Iar în loc de încheiere, fiindcă am pomenit de „bădica Traian” la începutul aiestei postări, să mai spunem că, memoria colectivă populară a generat şi un termen, cu un sens complet diferit, prin care nu păstrează, fără să aibă habar, doar „pecetea Romei”, ci chiar amintirea Împăratului Traian, ce a întemeiat provincia romană Dacia, împărat născut în Spania de astăzi…

Astfel, în sudul Moldovei şi al Basarabiei, pe direcţia est-vest, romanii au ridicat, la nord de fortificaţiile lor de pe Dunăre, nişte valuri de pământ, în ideea ca, dacă nu vor opri, măcar să întârzie înaintarea barbarilor ce veneau dinspre Răsărit ori Miazănoapte. Acestea apar chiar şi în Dobrogea. Dar… cum, pe atunci, chiar şi în unii ani când migratorii nu atacau, se „năpustea”, dinspre nord, în fiecare an, „generalul iarnă”. Acesta „depozita” la nord de respectivele valuri de pământ adevăraţi „munţi” de zăpadă. Poporul le-a numit şi le numeşte „troiene”, la singular – troian. S-a dezvoltat chiar şi un verb – a troieni… Familiei sale de cuvinte i se aplică şi regula generată de influenţa slavă, a modificării lui a iniţial în o, întocmai ca în doină, Olt, Motru, Someş…

Încă un mic… amănunt: înainte de 1991, sudul Basarabiei se găsea sub dominaţie sovietică… Pe hărţile, tipărite, normal, în limba rusă, în primul rând, respectivele valuri de pământ ridicate de romani, cărora poporul le zice că sunt ale „lui Traian”, era scris, în transcriere cu litere latine, Troianski val. Cuvântul val nu este rusesc, semn că până şi puterea sovietică a găsit de cuviinţă să respecte termenul românesc.

Mai adăugăm că ante-menţionatul Miazănoapte, precum şi „opusul” său geografic Miazăzi sunt „fraţi” buni întru latinitate ai termenilor italieni Mezzanotte şi Mezzogiorno sau ai celor francezi Minuit şi Midi…  Putem să mai spunem şi că usturoiului bănăţenii îi spun ai, pronunţia fiind identică cu cea din franceză – în care se scrie ail. Tot în Banat, tuturor celor născuţi, trăitori într-o aşezare sau zonă li se spune nat – asemănător cu italianul nato… De asemenea, olteano-aromânescul anţărţ este şi el, „rudă” bună cu francezul antan… Fiindcă tot am ajuns şi pe la aromâni, Constantin Belimace a scris cunoscuta poezie-program Părintească dimândare, unde dimândare – cu sens de cerere, poruncă aduce foarte mult – şi ca sens şi ca formă – cu italianul demandare, francezul demander sau englezul to demand… „Sărim” de la aromâni, din nou, la moldoveni, care îi utilizează pe chiperi şi pe chipăruş, apropiaţi şi ei ca înţeles şi formă de italianul peperoni – ardei. Şi tot la moldoveni, încă la cei mai de la răsărit dintre ei, la românii transnistreni se păstrează cel mai bine arină – cu sensul de nisip – derivat din latinescul arena… Dar şi spaniolii spun tot arena…

Tot la moldoveni, pentru oameni se întrebuinţează, frecvent, varianta regională oamini – care seamănă cu italianul uomini. Iar cum, în popor, soţia omului este numită, frecvent femeia mea, ori, regional – muierea mea, o să poposim puţin asupra acestor doi termeni. Primul derivă din latinescul familia – ca o recunoaştere a faptului că „temelia familiei” este femeia. Dovadă a vechimii dar şi a întinsei sale arii de circulaţie, femeie are şi mai multe variante regionale: fimeie – în Moldova, fumeaie – la aromâni… Apar, de asemenea şi variantele fămeie sau fomeie. Dar, la fel ca românii au gândit şi francezii – care îl au pe femme.

Regional – în Banat şi Oltenia – circulă cuvântul muiere, derivat şi el din latină (mulier). Acesta are corespondenţe şi în celelalte limbi romanice: moglie – la italieni, mujer – la spanioli, ori muler – la portughezi… Româna este, însă, singura care i-a păstrat pe amândoi: şi pe femeie şi pe muiere…

Două vorbe şi despre cealaltă extremitate europeană – occidentală – a lumii romanice: Portugalia. Aici, ca şi la toţi românii, există cuvântul dor… 

Şi iar, după vechea zicere românească „unde dai şi unde crapă”, de unde plecarăm şi unde ajunserăm, chiar fără a ne depărta/despărţi de subiect… Dar, acum chiar voi încheia, cu o expresie care se regăseşte în vorbirea curentă a reto-romanilor. Dacă am vorbit ori scris (electroniceşte) prea mult, iartats de ce am fat!… 

Anunțuri