Am amintit ceva mai devreme despre acest cuvânt, fiecare… Mai întâi, însă, trebuie să lămurim ce este cu cuvântul cuvânt. Acesta este creaţie neaoşă, românească, derivată, poate din latinescul conventum – din care derivă şi francezul couvent, englezul covent (dar cu sensul de mănăstire, sau, mai exact, de loc unde se ascultă şi se respectă Cuvântul Domnului) -, de unde a rezultat şi convention (cu varianta românească, mai nouă, convenţie), cu sensul de înţelegere (la care se ajunge prin dialog, prin cuvinte)…

De ce este cuvânt  o creaţie tipic românească? Păi, în logica strămoşilor noştri, daco-romani, cel care cuvântează, respiră, deci trăieşte. Şi cu-vântul iese odată cu aerul respirat… Curenţii de aer îi (re)simţim mai ales dacă se transformă în vânt, altfel, poate, nici nu ne-am da seama că, totuşi, aerul pe cere-l respirăm există…

Revenind la fiecare: acesta va fi avut, cândva, forma *care fie(şte), cu sensul de orice om care fiinţează (trăieşte, există). Nu ştim când se vor fi produs metateza, apoi „sudarea” părţilor componente ale cuvântului – întâi în forma fieştecare (utilizată, încă, în veacul al XIX-lea) -, apoi în forma actuală fiecare. Sigur este, însă, faptul că această vorbă a apărut pe teren lingvistic românesc. Argumentele sunt cel puţin două…

Astfel, latin târziu nu are cum să fie, deoarece limbile romanice occidentale nu au un astfel de cuvânt. Apoi, se pare că el a apărut în româna comună, având în vedere faptul că aromânii pindeni – separaţi geografic de daco-români după anul 1000 şi fără nici un contact direct cu aceştia de pe la 1500-1600 – folosesc formele de prezent eu hiu, tu hii, el hie (eu sunt, tu eşti, el este), derivate, probabil din forme comune, de acum peste 1000 de ani: *eu fiu, *tu fii, *el fie…

Forma mai veche – fieştecare – ar arăta că, odinioară, în paralel, au circulat ambele forme ale conjugării verbului a fi: eu fiu/eu fiesc, tu fii/tu fieşti, el fie/el fieşte (pentru formele actuale eu sunt, tu eşti, el este) întocmai ca pentru alte verbe de conjugarea a IV-a: târâie/târâieşte, mârâie/mârâieşte, etc. Româna literară a păstrat aceste forme doar la conjunctiv prezent: eu să fiu, tu să fii, el să fie. Dar conjunctivul românesc este derivat, după spusele lui Gheorghe Ivănescu (Istoria limbii române), din condiţionalul-optativ latinesc (în sensul că românesc – prezent la aromâni şi în formele s’ sau se – este rezultat dintr-o formă care a dat pe si conditionnel în franceză şi pe se condizionale în italiană), lingvistul ieşean dând şi exemple de supravieţuire a lui condiţional românesc până în secolul al XIX-lea.  

Uite unde ne poate aduce un simplu cuvânt… Dar nu fiecare cuvânt… 

Titlul postării se vrea începutul unui serial. L-am parafrazat, oarecum, pe românul de origine balcanică, Anton Pann, născut la Sliven (1797), în Bulgaria de azi, care a scris binecunoscuta Poveste a vorbei, a cules mai multe manele autentice româneşti de secolele XVI-XVII (cu totul altceva decât prostituţia „muzicală” a maneliştilor de azi) şi a compus melodia Imnului naţional, Deşteaptă-te, române. Şi tot cu o vorbă de la Anton Pann voi încheia: mi se pare normal ca informaţiile să circule, liber, după o altă expresie a ante-pomenitului: De la lume adunate şi iarăşi la lume date…