A trecut şi Ziua Unirii celei „mici”, cu o aniversare de 150 de ani, la care iarăşi s-a manifestat conform obiceiului: paradă militară, „Hora Unirii” în care politicienii s-au prins „electoral” alături de cei pe care speră să-i mai fraierească încă o dată la alegeri… Totuşi… sub „masca” unităţii „de nezdruncinat” a neamului românesc, se evită sublinierea unei realităţi – atât la nivel regional, cât şi local, chiar micro-local – care, dacă ar fi încurajată să subziste ar putea, paradoxal, să consolideze coeziunea, solidaritatea naţională şi mult-invocata „unitate” naţională a unor cetăţeni din ce în ce mai apatici, dezinteresaţi, blazaţi…

Nu vă temeţi că veţi deschide o „cutie a Pandorei”, încurajând (re)descoperirea specificului regional/local!… Eu, de pildă, ca om al acestei planete, mă simt altfel decât alţii – africani, americani, asiatici – fiindcă sunt european. Ca european, ştiu că sunt diferit de alţi europeni, ca şi mine, fiindcă eu sunt român, iar ei – spanioli, belgieni, francezi, bulgari, maghiari… Ca român, sunt altfel decât alţi români – basarabeni, timoceni, pindeni, dobrogeni, olteni – fiindcă sunt făgărăşean la origini, dar temeinic (şi ireversibil) moldovenizat. Ca făgărăşean ce se revendică a fi (şi, sau în primul rând) moldovean, sunt altfel ca moldovenii (în sens larg al moldovenismului) din Chişinău, Cernăuţi, Suceava, Bârlad, Roman sau Huşi, fiindcă mă simt ieşean!… Ca ieşean, sunt altfel decât alţi ieşeni, deoarece dacă ei locuiesc în Canta, Păcurari sau Bucium, eu, deşi una scrie în cartea de identitate – de ieşean – momentan şed la Bruxelles… La fel, îmi cunosc şi respect rădăcinile familiale – ce coboară, în istorie, pe linie paternă, cu aproape patru secole – dar, ca membru al familiei în care m-am născut şi la care ţin, ştiu că sunt altfel decât fratele, tatăl, surorile sau mama mea…

Exemplele de acest fel ar putea continua… Poate, chiar la infinit. Ideea este că, noi, românii – împreună şi cu cetăţenii având altă naţionalitate decât noi – putem trăi împreună, chiar cultivându-ne, fiecare, de la nivel regional spre cel local şi chiar individual, „altfelitatea” noastră. Nu împotriva celorlalţi, ci, pentru ca, împreună şi alăturea de ei, printr-o competiţie loială, decentă, civilizată, să facem, împreună, ca această ţară să devină mai „mare” în plan economic, politic, cultural, sportiv… La fel, în ţară, să facem ca, Moldova să devină „fruncea” în faţa Banatului. Sau, poate Oltenia, ori Maramureşul să fie „fruncea”!… În Moldova, de ce să nu se laude şi Vasluiul că are ceva, bun, de valoare, mai bun decât, să zicem, Bârladul, Iaşii sau Botoşanii? De ce să nu ajungă un ieşean din Bularga sau Dacia să se simtă mândru de cartierul lui, cel puţin la fel ca unul care locuieşte în Copou?…

În fond, este vorba despre a aplica, la nivelul ţării, deviza Uniunii Europene: „Unitate în diversitate”. A fi european, nu înseamnă să „uit” că sunt român. Şi să ştiu, zicând în româneşte, că sunt mândru că-s român, să şi am cu ce argumenta această „mândrie”… La fel, a fi român, nu trebuie să însemne că românii moldoveni, basarabeni, olteni, ardeleni, trebuie să „uite” că sunt (şi) moldoveni, basarabeni, olteni, ardeleni… Altfel spus: „eu sunt european, rămânând român!”, „eu sunt român, rămânând moldovean!”, „eu sunt moldovean, rămânând ieşean!”, etc. Se vorbeşte despre cutare sau cutare regiune (de dezvoltare) a României: de ce să nu vorbim şi despre o Românie a regiunilor?… Există o ţară românească/o Românie: de ce n-ar exista şi o Românie a „ţărilor” (re)descoperite?

Blogu’ de tzurca a pomenit, deunăzi, despre mândria de a fi… Nu are importanţă ce! Fiecare* poate completa această sintagmă – „mândria de a fi” – cu ceea ce simte el/ea că i se potriveşte. Pe lângă aşteptata reformă administrativă – despre care vorbesc şi autorităţile – este necesar să fie revigorate aceste particularităţi, specificităţi. Iar respectiva reformă trebuie să ţină cont şi de aceste specificităţi. Este nevoie, însă, pentru asta de implicarea fiecăruia, de responsabilitate… Pasivitatea duce la blazare… şi, în loc de „altfelitatea” fiecăruia, a fiecărei localităţi, „ţări”, regiuni, vom ajunge să vorbim doar despre banala „lafelitate”, despre indivizi, nu cetăţeni, despre persoane, localităţi, regiuni, de-personalizate, „trase la xerox”.

Stă, la „dospit”, un fel de idee de reformă administrativă… Am mai făcut vorbire, în postările aiestui blog despre acest subiect sensibil… Zic că stă la „dospit”, fiindcă o astfel de idee, fie ea şi lansată pe un blog, nu se face aşa, precum Grigore (după) Ureche sau Ion (de pe) Creangă… Ziceam, cândva, despre împăcarea „caprei” europene cu „varza” respectării particularităţilor regionale/locale… Aici e marea dificultate şi, chiar dacă ideea respectivă, când va deveni publică, nu va fi perfectă – nici n-am această pretenţie – sper să fie o extrem de modestă contribuţie la aplicarea, reală, a devizei „Unitate în diversitate” în spaţiul zis „carpatodanubianopontic”… Iar dacă va stârni comentarii, critici, e bine, e mai bine decât să fii ignorat, cu tot cu ideile tale… Şi, pe cât de rău este să fii ignorat, la fel este şi să fii ignorant… mai ales cu lucruri care te privesc. 

Să mă ierte limba română pentru scorneli precum „altfelitate” şi „lafelitate”… M-am jucat şi eu puţin…

* Şi fiindcă veni vorba de limba română, ce frumos a fost făurit acest cuvânt românesc, fiecare: adică cel „care fie(şte)” (mai demult se folosea şi exprimarea „fieştecare”) sau, mai exact „care există”, „care trăieşte”…

P.S. Aflătoriu la Bruxelles, pentru încă aproximativ o lună, am o dilemă… de raportare geografică la spaţiul zis „carpatodanubianopontic”, ori, mai precis, la „coloana sa vertebrală” carpatică: eu, de aici, sunt „intracarpatic” sau ” extracarpatic”? 🙂

Iar referitoriu la acelaşi spaţiu „carpatodanubianopontic” – într-o altă postare, am să mai fac vorbire despre cum este spaţiul ăsta aşa de legat de sine însuşi, cu mult timp înainte de apariţia dacilor, chiar a ălora neromanizaţi încă, ori a „creatorului” Mioriţei, pe aieste plaiuri mioritice…

Anunțuri