Aflători la marginile romanităţii, românii au rezistat (şi) prin limbă… Uneia căreia i-au zis „limba română”, sintagmă dezvoltată dintr-o *lingua roman(ic)a a traco-geto-carpo-daco-romanilor… Iar la două extremităţi europene ale romanităţii există două monumente închinate, direct, sau indirect, scrisului şi/sau limbii. Unul în Spania, unde, la Barcelona, cred, a fost ridicat un creion imens, dedicat Scrisului, iar celălalt, la extremitatea extremităţii est-europene a romanităţii, în Basarabia, unde, din 1989, la urmaşii carpilor şi tirageţilor romanizaţi, există o Sărbătoare a Limbii Române, în fiecare an, la 31 August.

Şi-uite-aşa, ajungem, târâş-grăpiş, la un „maestru al cuvântului” românesc, cel care rămâne, nemuritor, printre noi, în sufletele noastre: Grigore Vieru… Poate, din Ţară, lucrurile nu se văd aşa, dar cei înstrăinaţi, fără voie, fie români încăpuţi pe mâna unor vecini hrăpăreţi – cazul celor din Basarabia, ţinutul Herţei şi din nordul Bucovinei după 1940/1944 -, al celor care n-au apucat nicicând să aparţină, măcar o secundă României – alţi români, din ţări vecine sau aproape vecine, mai ales balcanice… -, ori cei plecaţi ei din ţară, deloc de prea mult bine, înţeleg cel mai bine, un vers al celui plecat, acum o săptămână, să se întâlnească cu Eminescu: „Şi-atunci când taci, taci tot în limba ta!”…

Anunțuri