Am discutat, mai deunăzi, despre legătura dintre sărbătoarea Sfântului Andrei şi Ziua Naţională… Dar, oare, numai luna zisă “a Sfântului Andrei” – Îndrea/Undrea – are ceva de “povestit” prin numele ei? Nu… Haideţi să vedem ce “spun” şi numele celorlalte luni din calendarul popular…

Ianuarie este numit Gerar şi toată lumea ştie că, de regulă, în fiecare început de an, se manifesta “gerul Bobotezei”, în ajunul zilei Sfântului Ion (se manifesta, că, de când cu… încălzirea globală, “gerul Bobotezei” şi-a luat “concediu…). Februarie este numit Făurar, fiindcă, acum, sub “plapuma” de nea, se “făureşte” recolta de grâu a verii viitoare… Martie se cheamă Mărţişor, de la o veche tradiţie românească, a mărţişorului, fixată la 1 martie. Aprilie poartă numele de Prier, legat de faptul că, de cele mai multe ori, în această lună se sărbătoreşte Paştele, precedat, fireşte, de post şi rugăciune – interesantă identitatea formei numelui românesc cu cea a verbului francez (se) prier – a (se) ruga… Mai are numele de Florar, fiindcă multe dintre flori apar în această lună, iar Iunie este cunoscut sub numele de Cireşar, că doar acum se coc cireşele…

Partea a doua a anului începe cu Iulie, care se numeşte Cuptor din două motive: pe de-o parte, este foarte cald şi pe de alta – şi datorită acestei călduri, se coace recolta de grâu… August este numit în popor Gustar, fiindcă acum apare pe piaţă o mare gamă de produse agricole, numai bune, nu doar de… gustat, ci şi de mâncat… Septembrie este cunoscut ca Răpciune, probabil legat şi de începutul răcirii vremii… Octombrie anunţă accentuarea acestei răciri, prin numele său de Brumărel, urmat de Noiembrie, cunoscut ca Brumar, fiindcă bruma devine un fenomen obişnuit în penultima lună a anului. Anul se încheie, aşa cum am mai precizat, cu luna de după Ziua Sfântului Andrei, Decembrie – numit Îndrea sau Undrea. 

Pe de altă parte, deşi nu se mai leagă de numele lor popular, este interesant să semnalăm vechimea foarte mare a unei tradiţii populare, legată de anul popular agricol, mai exact de începutul acestuia. Astfel, se ştie că Noul An este întâmpinat printr-un ritual, cunoscut sub numele de Pluguşor. De la ce vine acest ritual? Aşa cum era de aşteptat, pentru un popor care a fost mult timp reprezentat, în majoritate de “locuitorii ţării” – adică ai “locului unde se fac bucate” – deci, de “ţărani” (sau “ţăreni”, în unele zone – de pildă, la românii timoceni, sau în varianta mai veche), numele ritualului derivă de la cuvântul “plug”. Dar… apare întrebarea: se poate ieşi la arat, fie şi pentru a trage o “brazdă rituală”, ca anul agricol să fie bun, la începutul lui ianuarie, când, adesea, în trecut, era frig, ger şi zăpadă “cât casa”?… Nu, şi nici nu era nevoie, fiindcă ritualul “brazdei rituale de plug” sau de “pluguşor” era marcat, de către strămoşii noştri romani la… 1 martie, pe vremea când calendarul roman chiar începea odată cu venirea primăverii. Dovada că anul a început, cândva, la 1 martie este dată atât de numele lunilor de la finele anului – septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie (adică a şaptea, a opta, a noua şi a zecea lună a anului vechi la romani), cât şi de “pedepsirea lui… februarie, care, fiind ultima lună, a rămas cu cele mai puţine zile (28 sau 29). Ulterior, cu mult înainte de apariţia creştinismului, romanii au “mutat” începutul anului la 1 ianuarie, odată cu acesta “translând” şi ritualul agrar al “pluguşorului”.

Cu acest obicei au venit, în secolul I î. Hr.. când au cucerit actuala Dobroge şi după anul 106 d. Hr., când o însemnată parte a Daciei a devenit provincie a Imperiului, romanii care au fost colonizaţi printre geto-daci. Obiceiul a fost păstrat şi transmis mai departe de daco-romanii deveniţi în zorii Evului Mediu români, până în zilele noastre. Pluguşorul – ritual agrar, exprimând speranţa unei recolte bogate în anul ce tocmai începe – este şi el un martor al continuităţii pe aceste meleaguri a strămoşilor noştri – popor de agricultori. Agricultorii nu pot fi nomazi, să semene azi aici, spre a culege mâine în altă parte. Iar faptul că strămoşii noştri au fost agricultori, în mare parte, este dovedit şi de termenii de origine latină legaţi atât de principalele activităţi agrare – a ara, a semăna, a culege, a secera, cât şi de plantele agricole importante – grâu, mei, orz, ovăs, fasole, ceapă, usturoi (numit în Banat – ai, adică o pronunţie identică cu cea din franceză), viţă de vie, măr, prun, păr, cireş…, sau animale crescute în gospodărie – cal, vacă, bou, oaie, porc, găină… Nu mai vorbim despre produsele (alimentare sau nu) derivate din cultura plantelor şi creşterea animalelor, şi ele, în bună măsură, de origine latină…