„Comuniada” românească – „hemoragie” fără sfârşit… Vineri, nov. 7 2008 

Căderea în 1989 a regimului comunist a pus capăt şi acelei nefaste acţiuni de demolare a aşezărilor româneşti. De asemenea, printr-un decret-lege, a fost anulată comasarea administrativă a mai multor comune, legiferată de Ceauşescu în primăvara lui 1989. Această schimbare de regim a dat naştere, însă, unor fenomene opuse, pe care am să le numesc „municipiada”, „oraşiada” şi „comuniada”. În destul de multe cazuri, declararea unei unităţi administrative ca municipiu sau oraş este justificată, deşi există şi situaţii hai să le spunem nefireşti. Astfel, este de discutat cât de nimerită a fost acordarea statutului de muncipiu pentru Codlea sau de oraş pentru Budeşti (realitate pusă în practică, în acest caz, tot de Ceauşescu). Prin contrast, unele aşezări rurale pentru care s-ar justifica acordarea statutului urban, au rămas, deocamdată, comune. Este cazul, din motive diverse, al localităţilor Bozovici, Truşeşti etc…

Nu vom insista, însă, asupra „municipiadei” şi a „oraşiadei”, fiindcă, prin comparaţie cu acestea, procesul de înfiinţare de noi comune, „botezat” de noi „comuniadă” iese mult mai bine în evidenţă. Iniţial, vreme de un deceniu, numărul de unităţi administrative a rămas relativ neschimbat. După anul 2000, însă, a urmat o adevărată  „explozie”, de la 2948 comune, oraşe şi municipii, ajugându-se, în două „etape” (2001-2004 şi 2007-2008), la 3180.

Ar fi multe lucruri de spus relativ la această „umflaţie” de comune… Vom puncta doar câteva chestiuni.

Astfel, singurele judeţe unde „comuniada” nu a avut loc, se regăsesc în sud-vestul ţării: Hunedoara, Caraş-Severin şi Gorj (s-ar putea adăuga şi judeţul Mehedinţi, unde numărul comunelor nou-înfiinţate este nesemnificativ). Mai mult, exceptând transformarea unor oraşe în municipii (Caransebeş, Brad, Vulcan, etc) sau a unor comune în oraşe (Ţicleni, Tismana, Bumbeşti-Jiu), în această zonă nu s-au produs prea multe schimbări nici în ceea ce priveşte statutul unităţilor administrative existente.

Pe de altă parte, la celălalt „pol” se situează judeţe unde, dintr-o comună actuală s-au desprins altele două noi (adică pe teritoriul vechii comune se regăsesc astăzi 3 astfel de unităţi administrative). Aceste judeţe formează, practic, o „cruce”, din care „braţul” nord-sud este aproape continuu: Maramureş, Suceava, Harghita, Covasna, Dâmboviţa, Giurgiu, în vreme ce „braţul” est-vest este mai discontinuu: Vaslui, Vrancea, Covasna, Timiş…

Cazuri aparte: două foste comune – desfiinţate prin apariţia celor noi. Una – în judeţul Suceava (Horodnic), înlocuită de 3 comune, cealaltă – în judeţul Iaşi (Târgul Frumos), de asemenea „împărţită” între alte 3 comune nou-apărute. Prin dispariţia acesteia, s-a înlăturat o curiozitate geografico-administrativă, deoarece existau atât un oraş cât şi o comună cu acelaşi nume (Târgul Frumos).

Există şi situaţii în care, locuitorii nou-înfiinţatelor comune au preferat statutul de unitate administrativă rurală celui de parte a unui oraş. Astfel, câte o nou-formată comună s-a desprins din oraşele Budeşti (judeţul Călăraşi), Sovata (judeţul Mureş) şi Solca (judeţul Suceava), în fiecare caz fiind vorba de centre urbane de mici dimensiuni.

Numărul comunelor din România ar fi putut fi chiar mai mare, dacă în unele situaţii, punerea în practică a iniţiativei nu s-ar fi lovit chiar de… indiferenţa localnicilor. Astfel, de pildă, din comuna Părău din Ţara Oltului, ar fi trebuit să se desprindă o nouă comună, Veneţia (formată din satele Veneţia de Jos şi Veneţia de Sus). Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece, la consultarea electorală ce trebuia să aprobe acestă măsură s-au prezentat la vot mai puţin de jumătate din alegătorii cu drept de vot…

Că această „hemoragie” de comune nu este benefică o demonstrează şi capacitatea acestor unităţi administrative, de nivel comunal, de a face faţă unor greutăţi. De pildă, inundaţiile din această vară au făcut ravagii, în special în Moldova. Totuşi, pe Siretul mijlociu, s-au înregistrat situaţii diferite la distanţă de câţiva kilometri… Astfel, râul aminitit a rupt digurile de protecţie în amonte şi în aval de Paşcani, la Heci (comuna Lespezi) şi la Răchiteni (comună nou-înfiinţată, desprinsă din comuna Mirceşti). La Paşcani, cartierul Lunca a fost ocolit de furia apelor şi datorită intervenţiei autorităţilor. Paşcanii, însă, sunt un municipiu, cu un număr de contribuabili suficient de mare spre a putea avea şi un detaşament local pentru situaţii de urgenţă (este drept că acest lucru nu scuză lipsa de spirit civic a acelor păşcăneni care au preferat să stea la băut, nu să ajute la cărat saci de nisip…). În încheierea acestui paragraf, ca o paranteză, drept pedeapsă pentru jurnaliştii „habarnişti” care relatau despre „inundaţiile” de la Lespezi, ar trebui să fie puşi să urce de o sută de ori pe dealurile din jurul acestei localităţi, deoarece aşezarea inundată a fost Heci.

Soluţii pentru a se evita asemenea necazuri dar şi pentru rezolvarea unor probleme curente ale comunităţilor locale şi accesarea fondurilor europene  ar fi. Se poate iniţia crearea unor „asociaţii inter-comunale” (un fel de echivalent al plăşilor interbelice), atât pentru rezolvarea unor asemenea chestiuni, cât şi pentru a acoperi lipsa, actuală a nivelului NUTS 4 din organizarea administrativă românească. O asemenea organizare există în Belgia, unde se manifestă şi un fenomen invers „inflaţiei” de comune de la noi. Astfel, prin fuziuni repetate, numărul comunelor belgiene a scăzut de la 2359 la 589. Un proces asemănător de reducere a numărului unităţilor administrative a avut loc în Danemarca (2007). Prin decizia autorităţilor, cele 13 comitate au fost înlocuite cu 5 regiuni, iar în locul vechilor 278 muncipalităţi au rămas doar 98, reducându-se serios şi numărul de consilieri. 

Fiindcă am pomenit de regiuni, pe de altă parte, actualele regiuni de dezvoltare, care au un rol simbolic, fiind folosite mai ales cu rol statistic, ar trebui înlocuite de un număr de regiuni aproximativ egal sau mai mare (între 6 şi 10), configurate teritorial astfel încât să „împace” „capra” europeană a dimensiunilor teritoriale şi demografice ale NUTS 2, cu „varza” românească a particularităţilor etnografice, social-economice, istorice. Acestora ar trebui să li se acorde prerogative de autonomie regională, în plan economico-financiar, cultural, educaţional, urmând ca ele să preia şi unele atribuţii – de pildă, gestionarea fondurilor europene – de la actualele asemenea unităţi. Sau, preluând „modelul polonez”, aceste 6-10 regiuni să fie împărţite, tot în judeţe, dar şi ele mai puţine… Reforma administrativă poloneză din 1999 a dus la înlocuirea celor 49 de voievodate cu doar 16 astfel de unităţi administrative.

În încheiere, o observaţie: nivelul superior al organizării administrative româneşti este reprezentat de cele 8 regiuni de dezvoltare. Fac această precizare deoarece, în mass-media electronică apar denumiri fanteziste ale acestora. De exemplu, site-ul http://www.thinkopolis.eu/ publică o hartă a României (link http://www.thinkopolis.eu/public/Harta-politica) în care cele 8 diviziuni sunt numite „euroregiuni”… Am semnalat acest fapt celor care se ocupă de site, în urmă cu două-trei zile şi… nimic… După ştiinţa mea, euroregiunile sunt acele entităţi create prin asocierea unor unităţi administrative din state membre şi/sau nemembre ale Uniunii Europene (de pildă, euroregiunea Prutul Superior, ce are în componenţă unităţi administrative din România, R. Moldova şi Ucraina, sau euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, care cuprinde diviziuni administrative din România, Ungaria şi Serbia). 

Poate că ideile vor stârni discuţii… Asta am şi dorit: dezbateri (constructive), nu zbateri (neputincioase)…

P.S. 1. Pe vremea regimului comunist, exista o întrecere sportivă naţională, echivalentul sportiv al „Cântării României”. Această competiţie naţională purta numele de „Daciada”. De la acest nume, tot în anii comunismului, pe ogoarele din sudul Ardealului unde, în fiecare toamnă, elevii mergeau la cules de cartofi, porumb, etc, primind în schimb (mai) nimic, aceşti tineri au creat nume noi, ce denumeau şi aceste „întreceri socialiste”: „cartofiada”, „porumbiada”… De aici şi termenii de „municipiadă” – creare de noi municipii, „oraşiadă” – declararea de noi oraşe şi „comuniadă” – înfiinţarea de noi comune…

P.S. 2. După două săptămâni şi două mesaje trimise lor, cei care gestionează site-ul http://www.thinkopolis.eu/ au modificat „euroregiunile” în „regiuni de dezvoltare”.

Completare la „Devine UDMR partid naţional?” (sau despre cum încep oltenii să devină „maghiari”) Vineri, nov. 7 2008 

Curiozitatea sau „ciudăţenia” de a număra câteva sute de votanţi ai UDMR la alegerile locale din acest an în judeţe precum Mehedinţi sau Gorj are, măcar în parte, o explicaţie. Astfel, numit ca prefect al judeţului Mehedinţi de către premierul Tăriceanu, braşoveanul Madaras Lazar, s-a apucat să dezvolte o filială locală a UDMR… Nu se poate spune că nu a avut rezultate: 72 de voturi în reşedinţa judeţului şi chiar 179 la Baia de Aramă. Deci 251 votanţi ai Uniunii în Mehedinţi (pe cei 80 de la Orşova nu îi luăm  în calcul deoarece acest oraş şi comunele dunărene din amonte ţin de Banatul istoric. Dar… vechea vorbă românească „unde dai şi unde crapă” se aplică şi în această situaţie. Prefectul maghiar de Mehedinţi făcu filială UDMR aici, dar cele mai multe voturi le obţinu în… Gorjul vecin! Astfel, 824 de gorjeni votară cu UDMR. Dacă la Motru şi la Rovinari, cele câteva zeci de voturi vor fi putând să fie ale unor etnici maghiari ajunşi mineri în nordul Olteniei, cum se pot explică voturile de la Băleşti (74 votanţi ai Uniunii), Bumbeşti-Piţic (64), Cătunele (42), Slivileşti (52), Stejari (56) sau Polovragi (211)?… Precizăm că, după recensământul din 2002, în Mehedinţi se aflau 270 de maghiari (cei mai mulţi – circa 200 – în Drobeta-Turnul Severin şi Orşova) iar în Gorj – 281 (câte aproximativ 90 la Târgul Jiu şi Motru şi 20 – la Rovinari şi doar câte unul – la Băleşti, respectiv Cătunele; în celelalte comune gorjene cu votanţi UDMR nu existau etnici maghiari). În aceste condiţii, rezultă că, în judeţul Gorj, circa două treimi din voturile pro-UDMR, fură obţinute de la votanţi olteni de etnie română…

Când Bucureştii sunt „centrul periferiei”… Miercuri, nov. 5 2008 

Suntem un popor plin de complexe, vechi – cică ne lăudăm că ne-am născut creştini, deşi mulţi dau dovadă că sunt cretini (pe cel mai mare dintre ei l-au premiat francezii acum câteva zile!). Însă, geneza statului românesc, apărut abia în veacul al XIX-lea, e modernă doar prin perioada de formare (târzie, incompletă şi nereuşită – nu doar datorită amputărilor teritoriale sau a ruşilor/sovieticilor etc)… Pe de altă parte, faptul că avem complexe, ca popor, ne-a făcut să ne comportăm ca un popor „second hand”: mulţi dintre noi se îmbracă de la „sh” (adesea chiar intelectuali), primăriile municipalităţilor româneşti se laudă că au mai adus câte un autobuz, troleibuz, tramvai, „mai ieftin”, evident, tot la „mâna a doua”, am fost primiţi (aproape) ultimii în NATO şi în Uniunea Europeană, deşi nu îndeplineam (şi nici acum nu îndeplinim) condiţiile cerute… De secole, ne lăudăm ba că am stat „pavăză creştinătăţii”, luptând cu pecenegii, cumanii, tătarii, turci…, ca Europa să poată dăinui în piatră, durabil, în vreme ce noi am păstrat bordeiul dacic sau am stat în umbra codrului frate (din care nu ne-am jenat, însă, a fura – iar mai nou, îl transformăm pe acest „frate forestier” în cherestea pe unde apucăm)… Dacă am fost bătuţi în diverse sporturi – deşi nu meritam nici remiza – ne consolăm că ne-au bătut unii mai buni (francezi, americani, englezi, italieni, etc)… Ne lăudăm, după vechea vorbă „râde ciob de oală spartă”, chiar şi când trăim prost, că alţii o duc mai rău ca noi (de obicei bulgarii, albanezii, uneori chiar africanii…)… Româna a păstrat, de secole, expresii prin care, fără a scădea valoarea patrimoniului cultural (transmis mai ales prin viu grai), dovedim că ne-a plăcut (?) să ne coborâm la un nivel inferior şi nu să privim în sus, spre mai bine, mai puternic… Să se lege asta şi de expresia „turcul nu taie capetele ce se pleacă”? Mă refer aici la expresii ce ne apropie de ţigani (prefer să utilizez acest termen, deloc peiorativ, utilizat, în forme asemănătoare şi în maghiară, germană sau în limbile slave; un alt motiv este şi prezenţa, de secole, pe hărţi, româneşti, austriece, etc., a termenului Ţigănie – desemnând mahalalele locuite de astfel de cetăţeni). Iată câteva: „a se ţigăni”, „a se îneca precum ţiganul la mal”, „a se certa ca la uşa cortului”…

În altă ordine de idei, construirea (recentă) a statului naţional, a dus, prin cunoaşterea reciprocă a românilor din diversele regiuni ale ţării, la formarea unor stereotipuri, care i-ar situa (?) pe unii „deasupra” celorlalţi… Astfel, bucureştenii ar fi „cei mai cei”, urmaţi de ardeleni şi bănăţeni, apoi de olteni, moldoveni… O asemenea ierarhie, extrem de subiectivă, poate fi ilustrată, fiindcă vorbeam de cumpărăturile de la „second hand” de… hai să-i zicem, o pildă…

Astfel, bucureşteanul îşi cumpără un costum de la „second”… E curat, pare doar puţin purtat, dar e întreg… Bucuros, se uită peste Carpaţi, la ardelean (sau bănăţean) şi râde: ardeleanul (bănăţeanul) are şi el costum, dar e petecit în coate… Ardeleano-bănăţeanul râde, însă, că are şi el de cine: şi olteanul are costum, dar e rupt în coate… „Şi ce dacă” – zice olteanul, uitându-se la moldovean: amărâtul ala are doar cămaşă, că e sărac să-şi ia costum… Moldoveanul, blajin, se uită peste Prut, la basarabean şi râde şi el, cam amar, dar râde: basarabeanul are doar maieu… Şi, ca să nu rămână el de ocară, şi basarabeanul zămbeşte: la est de Nistru e unul mai sărac, ce nici bani de maieu n-are…

Şi-uite-aşa, în loc să-şi unească energiile ca, prin concurenţă loială „inter-provincială” românii să progreseze şi să încerce, gândind pozitiv, să-i depăşească pe maghiari, cehi, germani, elveţieni, francezi etc, ei fac băşcălie, râzând de sărăcia „mai mare” sau „mai mică” a celuilalt conaţional… În acest timp, fiindcă „peştele de la cap se împute” (iar harta actuală a ţării seamănă cu un peşte, „coada” lui fiind Dobrogea), cei din capitală (mulţi dintre ei ne-născuţi acolo) se dau mai ceva decât toţi ceilalţi români, uitând că, cu tot cu ţara pe care ei o numesc, adesea peiorativ, condescendent, „provincie”, se află la periferia „lumii civilizate”…

P.S. Azi mi-am „călcat” pe inimă şi am scris „bucureşti” cu B mare…

« Pagina anterioară